După reușita excursiei spațiale către centrul Galaxiei, mai mulți călători dintre cei prezenți, precum și alți doritori, au afirmat că vor să se înscrie pentru o călătorie către Galaxia Andromeda, mai ales că de curând a rulat un film foarte interesant despre această galaxie și despre personajul legendar al cărui nume ea îl poartă. Între timp, agenția spațială a învățat cu celeritate din imperfecțiunile primei călătorii și, fiind vorba de mai multe nave de diferite mărimi în hangar, a luat măsuri pentru un și mai bun progres tehnic la următoarea călătorie. Programatorii agenției au fost puși să lucreze din greu la o versiune de Release 2.0 a sistemului informatic care gestionează suita de nave spațiale, pentru automatizarea inteligentă a întregului proces de decolare / accelerare / decelerare / aterizare, putându-se în același timp controla și regla gradul de intervenție umană asupra activității spațiale a navei, când merge ea prin cosmos. Aceasta, și pentru ca pe durata călătoriei comandantul navei să nu mai fie atât de emoționat de corvoada procedurilor, dat fiind că data trecută l-au cam trecut apele pe durata întoarcerii pe Pământ, deși climatul intern al navei NU a fost afectat de temperaturile exterioare. Așa că pentru bunăstarea umană la bord, inteligența navelor este mult îmbunătățită, la nivel de reacție de câteva zeci de attosecunde, și puterile de accelerare și de viteză de asemenea.
Eventual, în prealabil, comandantul și membrii săi pot trasa directive care să stabilească limitele de distanță, de accelerare și de viteză, precum și pe cele de deplasare pe harta spațială, avându-se în vedere faptul că acum se dispune de o mai bună cartografiere a Căii Lactee și a vecinătăților, mulțumită progresului aparatelor de călătorie și de observație (există și sonde teleghidabile care au părăsit Galaxia și au transmis informații).
Astfel că la Release-ul 2 softul navelor primește o droaie de îmbunătățiri și de informații noi, de asemenea se fac mai bune amenajări, programatorii și testerii își livrează produsul în mai multe stagii, cu testare manuală și automată și metodologia Scrum, iar după fixarea bug-urilor post-release și efectuarea cu succes a circa 15 zboruri de test, se decide data călătoriei spre Andromeda.
În ziua stabilită, este aleasă una dintre navele mai mari din hangar, pentru 64 de pasageri. De această dată prețul este ceva mai exclusivist: 1000 de dolari de „caschist”. Pe durata decolării, pentru siguranță, toată lumea trebuie să poarte costume astronautice, apoi pasagerii se pot dezechipa ca să rămână în hainele lor normale rămase pe dedesubt, în timp ce căpitanul și echipajul trebuie să își păstreze îmbrăcămintea obișnuită. Se preconizează un drum ceva mai lung, cu sesiune de somn, așadar se pregătesc rezerve mai mari de hrană și saci de dormit (există chiar și paturi, știindu-se că gravitația artificială de la bord o reproduce fidel pe cea de pe Pământ, fiind totuși și reglabilă). Desigur, nava are un noian de instrumente de observație și de captat date de pe timpul călătoriei.
La deplasare, se vor folosi tot tehnici de accelerare continuată, stabilizare a vitezei, decelerare mediată pe fracțiuni de timp (dar până la un anumit rang procentual, ea poate fi și imprimată „instantaneu”, picosecundic chiar, dacă vorbim de câteva procente de accelerare și de viteze mici - în locul creșterii prelungite pe secunde a coeficientului de accelerare, cu medie aritmetică de procente pe secundă, valabilă la călătoria cea dintâi - au avut programatorii grijă mare, evident) și, la aterizare, la nevoie, metoda cercurilor de vultur cu fly-by dacă mersul în linie dreaptă nu se împacă suficient cu decelerarea. Scopul este ca impactul cu pardoseala pistei de aterizare să se facă la o viteză de maxim 10 metri pe secundă, în locul celor 48 de data trecută. Programatorii au avut de făcut destul de mult peer programming și code review pe tema asta. Și comandantul să nu mai trebuiască să stea atât de crispat ca vătaful pe timpul demersurilor de aterizare, ci să le supervizeze mai relaxat și cu mintea adunată. Altfel, și inteligența navei poate stabili la moment ce este de făcut, inclusiv cât privește ocolirea obstacolelor.
Dacă te depărtezi de Pământ la o distanță de 15 ori mai mică decât raza Pământului de pe care ai plecat, accelerația gravitațională scade de [(15+1)/15] la pătrat ori.
Dacă te depărtezi la o distanță supraunitară față de rază (să zicem, una de 6 ori cât raza), accelerația gravitațională (NU cea a navei) scade de de (6+1) la pătrat ori.
Dacă depărtarea este exact de o rază, reducția accelerației gravitaționale este la un sfert. Dacă este jumătate din rază, se reduce la 4/9, dacă e o treime, la 9/16, iar la un sfert de rază, la 64% sau 16/25.
Reducerea la jumătate a accelerației gravitaționale a Pământului se face când ne depărtăm la o distanță egală cu raza * [(radical din doi) minus unu]. Adică la vreo 41.42 și ceva la sută din rază.
Și în general, ca să reduci accelerația gravitațională a Pământului de fix x ori, trebuie să te depărtezi de el la o distanță de [(radical din x) scăzut unu] ori raza Pământului.
Și atunci, dacă ISS este departe de Pământ la a 15-a parte din rază, avem circa 9.81 * 225 / 256 m/s*s, ceea ce oricum înseamnă o parte destul de mare din accelerația gravitațională de jos. Aproape 87.9%, puțin peste 87.89% din ea. Cam 8.57 - 8.58 m/secundă la pătrat. Nu pare a fi ușor de învins o astfel de forță. Și atunci, de ce astronauții de pe ISS pot pluti!?
Pe Wikipedia zice că sunt în „free-fall”.
Toată lumea se îmbarcă respectând regulile cu entuziasm, iar decolarea se face în condiții de siguranță, cu un calm metodic din partea echipajului. În primele trei secunde, „misilul” se ridică 60 de metri în înălțime și se deplasează și în plan oblic câteva zeci, ca o politică de îndreptare treptată a botului în sus, ca apoi să se deplaseze numai în sus. În următoarele trei secunde, accelerarea fuzzy face ca nava să ajungă la 250 de metri altitudine, planul oblic își mai reduce unghiul de la 45 la 30 de grade, în timp ce cunoscuții pasagerilor și alți-gură-mască (!) civili lăsați mască de măreția evenimentului se uită și aclamă, după alte patru secunde se ajunge la 640 de metri înălțime și unghiul de deplasare laterală s-a redus la 10 grade, iar la capătul a 12 secunde este atinsă fix altitudinea de un kilometru și de aici în față nava merge drept în sus, momentan cu o viteză programatic imprimată de 125 de metri pe secundă.
Următoarele patru secunde se desfășoară așa, fără accelerație, în timp ce nava se apropie de primii nori galbeni de pe cer, fiind o zi cu cerul variabil. De la cei 1500 de metri altitudine, se imprimă instantaneu o accelerație de 1% pe secundă, cu impuls continuu asupra navei, iar pasagerii se pot uita prin geamuri să vadă ce este împrejur. Pe culoar există și ferestre albăstrui cu iluminat artificial, care alternează cu geamurile transparente sau, la alegere, le pot și acoperi. Momentan, toată lumea trebuie să stea legată cu centura pe scaune. Cine sucește capul poate vedea cum mulțimea veselă de jos se micșorează într-un patrulater ordonat și cum pista cu lansatorul navei se transformă și ea, treptat, într-un poligon regulat, iar umbra navei se tot plimbă și se mărește peste solul și clădirile din apropierea kilometrică.
După alte zece astfel de secunde, viteza a sporit la 139 de metri pe secundă, iar altitudinea la 2460 de metri. În zare, pentru cine este atent, se văd câțiva munți, iar orașul, nefiind unul mare, poate fi cuprins în totalitate cu privirea prin geamul-hublou mare de dedesubt (cu raza de opt metri), și primele fâșii de nori se scoboară și ele prin zona de dedesubtul geamului. Se preferă această rație lentă, dar statornică, de mărire a vitezei. Sunt deci 26 de secunde deja. Umbra lăsată de navă depășește periferia orașului, devine mai mare și puțin mai difuză.
-Voi vă dați seama că vrem să facem o drumeție... intergalactică!? se motivează pasagerii între ei prin căștile de decolare.
După alte 10 secunde sunt 155 de metri pe secundă și 4085 de metri altitudine. Temperatura exterioară, afișată pe câte un mini-pupitru lângă scaunul fiecărui pasager, alături de alte date legate de mediu și de călătorie, devine negativă (este primăvară afară). Mai mulți nori ajung pe dedesubt, iar pasagerii pot purta și niște ochelari speciali care sunt direct conectați la senzorii din partea de sus a navei, au un meniu și pot ajuta oamenii să vadă ceea ce este exact în fața navei, la partea de bot, altfel ei neavând un geam mare prin care să vadă exact în față (acolo fiind cabina piloților și-a software-ului de comandă). Din meniul ochelarilor, însă, se poate privi și în lateral și în jos, fiind cu efect de 360 de grade. Practic, stai pe scaun echipat protocolar, porți ochelari și, trecând cu degetele pe niște butoane, alegi încotro să privești, efectul vizual fiind ca și când oamenii ar sta singuri în aer și s-ar uita în ce parte vor. Este înțeles că, în privința Soarelui, senzorii îl redau într-o manieră de luminozitate care să menajeze retinele privitorilor. Și apropo de butoanele de reglare a direcției de privit prin ochelari, care comunică cu butoanele virtuale din meniul vizibil în ochelari, se pune și problema implementării unui sistem care să citească impulsurile electrice din sinapsele creierelor persoanelor purtătoare de ochelari (deci citirea gândurilor), ca atunci când omul care poartă ochelarii se gândește la un anumit buton din meniul virtual al ochelarilor, acela să și fie acționat prin puterea gândului, fără ca degetele persoanei să apese fizic pe ceva. Momentan, acest proiect este în curs de proiectare, implementare și testare.
Și deci avem 36 de secunde de zbor. Pentru mai multă vreme, ridicarea navei se face în modul acesta calm, nici nu ai zice că se va duce atââât de departe. După un minut de la huruitul punerii în mișcare, viteza a atins 200 de metri pe secundă, iar înălțimea este 8506 metri față de sol (deci aproape cât un Everest). Umbra lăsată de navă pe pământ s-a dus la mai mulți kilometri depărtare și a devenit și mai difuză. Cerul este de un albastru purificat, temperatura externă (afișată și în ochelari, pentru cine îi poartă și-și reglează meniul) a ajuns la -28 de grade, media termică de pe Marte, iar prin geamuri se văd zăpezi de nori și, dedesubt, forme geometrice și mușuroaie.
Are loc a doua reglare instantanee a coeficientului de accelerare, la 1.25 procente, pentru a mări viteza de ridicare, iar zgomotul produs de navă în aer scade de la 140 la 90 de decibeli, tot pe loc. După o jumătate de minut, sunt 294 de metri pe secundă și altitudinea este aproape dublă, 16114 metri. Cerul începe să se închidă la culoare, troposfera este pe sfârșite, umbra de pe sol se estompează, iar temperatura de afară ajunge la -75 de grade. Se vede că de această dată nava decolează mult, mult mai liniștit, nu se mai repede în spațiu, are o abordare bine elaborată, spre deosebire de prima navă care era deja mult mai departe după 90 de secunde. Un scop al acestui calm la decolare este și ca să li se dea pasagerilor mai mult timp să admire anumite frumuseți dimprejur, precum fascinația decolării și a depărtării de peisajele cele mai cunoscute de pe Pământ.
În colțul estic al cerului răsare Luna în creștere, cu cinci zile înainte de Luna Plină. Toți norii din zonă sunt acum dedesubt, spre depărtări se observă spărturi printre nori, unele fulgere, fâșii de apă pe jos și figuri geometrice regulate.
Are loc a treia atribuire instantanee de accelerație continuă - 1.6 procente. Astfel, de la 90 la 120 de secunde de la decolare, se ajunge la 489 de metri pe secundă și 28.19 kilometri depărtare de locul decolării. Cerul a devenit mult mai negru, fâșia albastră a atmosferei este deja vizibilă sub geamul de jos, pe laterală se ghicește tot mai bine curbura sferoidei Pământului, încep să apară contururi de insule, de margini continentale și luciri albastre de mări și Oceanul Atlantic, iar ochii buni ai pasagerilor, ajutați de lentilele virtuale foarte performante ale ochelarilor, disting și stelele în splendoarea lor, pe cerul negru, dar complet senin.
La capătul minutului 2, se trece la treapta 4 de accelerare instantaneu stabilită: 2% pe secundă. Nu se mai simte niciun zgomot de navă. Oricum atmosfera s-a rarefiat mult, iar troposfera partea noastră cea de jos cu oxigenul, este o amintire pe sub geam. În alte 30 de secunde, viteza aproape s-a dublat: 903 m/s. Altitudinea este 49324 de metri. Se trece treptat către limita oficială a spațiului cosmic, dar suntem în continuare în zona aceea periculoasă de atmosferă în care dispozitivele spațiale se încing foarte tare. Senzorii navei disting între temperatura atmosferică externă (care în ionosferă crește mult) și cea căpătată de navă prin frecare, așa că dacă ionosfera poate avea o sută de grade, nava capătă chiar și 2100 de grade Celsius, însă rezistă eroic, fiind făcută de constructori ale căror muncă și minte strălucită sunt încununate și valorificare de programatori deștepți.
Acest coeficient de accelerare rămâne valabil și în celelalte 30 de secunde ale minutului 3, așa că se ajunge la 1668 de metri pe secundă și 88.339 de kilometri. Pe afară, curbura Pământului este tot mai evidentă, mingea mare deja este intuibilă și vizibilă (unii călători au fost și prima dată și își amintesc), nu mai putem vorbi de vreo umbră a navei pe Pământ și cerul este de-acum complet spațial, curba fâșiei albastre a atmosferei fiind și ea tot mai departe jos. De aici încolo, se pune problema intrării în spațiul oficial și-a suficientei accelerații pentru înfrângerea definitivă a gravitației Pământului (viteza de fugă terestră de 11.19 kilometri pe secundă).
Și deci după primele trei splendide minute, are loc punerea treptei 5 de accelerare instantanee, crescută progresiv, adică 2.5 procente. Peste câteva secunde, pasagerii sunt anunțați că vor putea să-și dea jos centurile și costumele, deja lipsa gravitației se simte la bord, așa încât sistemul automat al navei inaugurează gravitația proprie, la nivelul celei terestre, apoi pasagerii primesc aprobarea de a se elibera. Gravitația navei este direcționată în sensul podelei care separă „geamul de jos” de „botul navei”, ca și la nava cealaltă, așa că pentru pasageri adevăratul „jos” este „fața” atunci când geamul de jos este „jos”, el devenind de-acum „spatele”.
La 3 minute și 30 de secunde, exact când se dă aprobarea de eliberare, viteza este 3.584 km/s, iar altitudinea 166.935 km. Se vede încet-încet cum Pământul devine o minge tot mai clară, marginile sale sferice fiind tot mai vizibile, cam la 20 de grade în stânga navei este și linia de demarcație zi-noapte, dincolo de care se văd luminile electrice ale localităților, se disting continentul american și cel european, plus nordul celui african, și pe alocuri, cu o bună acuitate vizuală și zoom, se văd și perdele de fulgere prin nori ici-colo. Pasagerii se ridică, încep să se plimbe și să se lipească fascinați de geamuri (dacă nu vor să se zgâiască mai departe prin ochelari, senzația că ești singur și imponderabil în zborul cosmic fiind la rândul său ceva emoționant și nu foarte ușor de suportat pe un fond psihic fragil și emotiv), unii merg să își ia obiectele personale din camera specială de depozitare, iar pentru mai încolo se fac propuneri de servire a mesei.
La împlinirea a 4 minute de zbor, viteza și distanța sunt mai mult decât duble față de 3m 30s: 7.7 kilometri pe secundă și respectiv 335.787 de kilometri. Peste puține clipe va fi iar depășită depărtarea față de Pământ a Stației Spațiale Internaționale, care se află la vreo 240 de kilometri depărtare și primește pe această cale un salut radio de la membrii echipajului intergalactic. Tavanul camerei de bord pasageresc a navei are lampadare multicolore, foarte frumoase, care fac deliciul vizual al călătorilor.
Pe timpul călătoriei, grație facilităților inteligenței artificiale de bord, echipajul și pasagerii pot să comunice deschis, și oamenii au voie să viziteze și cabina piloților și să le vadă calculatoarele. Printre turiști se află, de altfel, și patru dintre programatorii care au contribuit la ultima versiune a algoritmilor pentru conducerea navei, plus câțiva ingineri constructori care s-au ocupat în trecut de aceste nave. Ei sunt bucuroși să vadă pentru ce au muncit, în acțiune.
La 4 minute și jumătate de zbor, deja s-a depășit cu succes viteza de fugă de gravitația Pământului: sunt 16.544 km/s și 698.592 de kilometri depărtare. Devine tot mai clar începutul micșorării mingii Pământluui dedesubt, deși Luna, Soarele și stelele apar încă imobile pe ochelarii oamenilor și pe geamuri. Și această navă începe să muște mai tare din ultrarapiditatea plimbării prin Cosmos a predecesoarei ei.
În fapt, rația de accelerare constantă de 2.5 procente se mai păstrează până la împlinirea primelor cinci minute de zbor, când urmează o altă atribuire accelerațională instantanee - cea de 3%, una dintre ultimele atribuiri instantanee posibile, având în vedere vitezele și procentele.
La pragul de 5 minute, sunt 35.541 de kilometri pe secundă și 1478 de kilometri cu 7 metri măsurați ca depărtare. Deja se consideră exosferă sau Cosmos de-a dreptul. S-a terminat de mult cu temperatura mare de frecare, acum exteriorul este la 128 de grade Celsius, comparabil cu cât se atinge ziua pe suprafața luminoasă a Lunii. Mingea Pământului se micșorează mai departe, iar conform liniei zi-noapte vizibilă pe geamul din jo...spate, este ca o mare Lună albastră cu suluri albe care se află la jumătatea creșterii (sau descreșterii), are partea luminoasă pe stânga și, conform emisferei nordice, când Luna arată așa înseamnă că descrește, iar în cea sudică este invers.
Și așadar tot la împlinirea celor 5 minute, se trece la 3% accelerare constantă pe secundă. Oamenii sunt liniștiți, ascultă să se convingă că din exterior nu se simte nimic, și într-adevăr este o mare, mare liniște. Liniștea spațiului cosmic și-a mișcării fulminante. Comandantul îi salută călduros, îi felicită pentru această nouă inițiativă de călătorie către Andromeda și le mărturisește prietenos:
-Un motiv pentru care această desprindere de Pământ a durat mai mult, mai ales pentru cine își amintește prima călătorie și are un criteriu de comparație, este pentru că am vrut să vedeți cum se cuvine frumusețile planetei noastre la plecare, înainte să mergem să vedem mândrețea de Andromeda!
Pasagerii îl aprobă veseli, unii dintre ei își pregătesc apă de băut, mulți fac poze și se întreabă cum ar putea salva capturi din minunile pe care le văd cu ochelarii virtuali 360G, iar comandantul le explică faptul că fiecare dintre ei, o dată cu ochelarii, a primit un cont de utilizator în rețeaua de Intranet a navei și că, la întoarcere, li se vor livra datele de Cloud ale acestor conturi personalizate, unde se vor afla imagini și videoclipuri captate random de către ochelari, în limita a 2 TB de persoană. Și că vor avea apoi oricând la dispoziție aceste date, ca amintire, accesibile de pe calculatoarele lor personale.
Ziceam de noua accelerare. La 5m 30s, sunt 88.702 km/s și 3306.958 de kilometri. Unora dintre ei, cu o acuitate vizuală de admirat, li se pare că deja Luna și-a mărit puțin diametrul aparent. Mai mulți pasageri studiază cu interes craterele ei prin ochelari (care au și capacitate telescopică în meniu) și, care și-au luat de acasă, prin câte un mini-telescop personal. În curând vor fi disponibile și imaginile din binecunoscuta Galerie (slideshow) derulată frumos pe tavanul navei, printre superbele lampadare.
Se văd puternic pe cer Venus, Marte și Jupiter, care nu sunt departe de o conjuncție. Ceva mai pe stânga-sus este și Mercur. De asemenea, nu sunt greu de găsit constelațiile cele mai proeminente de pe Pământ - Carurile, Orionul, alte grupuri de stele din semnele zodiacale. Pe Pământ, prin geam, pe partea luminată, se disting acum Oceanul Indian și Australia.
După 6 minute de delectare spațială, nava are 221.78 km/s și 7875.718 km distanță. Miile de kilometri depărtare sunt afișate una câte una lângă scaunele oamenilor, ei văd cum nava lor se depărtează mie cu mie, aproape pe secundă ce trece, și scăderea Pământului se vede ușor, ca la o Lună grăbită pe cer. Dintre cei 64 de oameni, circa patruzeci sunt la primul lor zbor, iar alții au mai fost, fie la celălalt zbor, fie prin alte plimbări mai mici de turism spațial sau măcar au mai zburat cu avionul ori... cu parapanta.
La 6 minute, este timpul pentru penultima atribuire accelerațională instantaneu posibilă: 3.6 procente. Aceasta și ca să mai accelereze intrarea întru cele mai serioase ale Spațiului. Așa că la 6m 30s nava are 663.31 km/s, distanța este 20587.231 km, iar Luna este evident ceva mai mare pe cer, și Pământul mai are puțin și, cel puțin cu partea luminată, va încăpea total în geam în spate. Oamenii se uită extaziați la acest spectacol tehnologico-astronomic.
La 7 minute, sunt deja 1983.858 km/s, 58615.414 km și Pământul este cu totul în geam, luminos și întunecat, ca o minge pe care o tot împingi mai în față fără să îți vezi mâna. Iar la 7min 30s sunt 5933.412 km/s și 172311 km cu 909 metri afișați pe calculatoarele individuale de date de călătorie de la bord. Oamenii privesc fascinați și spre spectacolul cifrelor, în timp ce Luna, în lateral pe cer, pare că vine spre ei ca o minge împinsă de Omul Invizibil. Altă mână a Omului Invizibil lucrează de zor la mingea albastră de după geamul din spate.
-Parcă aș fi copil, la Orășelul Copiilor de la mine din oraș, unde într-o iarnă țin minte că fusese adus un utilaj-rachetă unde se urcau copiii și vedeau scene din Spațiul Cosmic! zice cineva vesel și nostalgic, excitat de fascinația momentului. Țin minte că se vedeau meteoriți, stele, zbor pe deasupra planetei, se simula mersul printre stele ca în Star Wars și Star Trek, explodau stele sau se ciocneau asteroizi de aștri... Zici că tot într-o super-rachetă din asta de jucărie suntem și acuma!
-Ehei! Asta ce trăim noi acuma se întâmplă cu adevărat! Este Spațiul nostru cosmic! zic alții.
La opt minute, viteza și distanța de Pământ sunt aproape triple față de ce era cu 30 de secunde înainte - 17745.916 km/s și 512390.419 kilometri. S-a trecut deja de Lună, la 21000 de kilometri distanță, ceea ce a făcut-o rapid să fie ditamai mingioiul pe cer. S-a observat și circa jumătate din fața ei nevăzută. Unii oameni grăbiți au făcut poze precipitate, dar cunoscătorii i-au asigurat că se fac și capturi slow-motion și cadre la milisecundă, microsecundă, nanosecundă și chiar mai jos, în funcție de viteza și de necesitățile observaționale ale navei, și că pe lângă imaginile stocate prin ochelari, vor avea acces ulterior și la alte informații captate de navă.
Pământul încă mai este mai mare decât Luna, dar parcă mingea azurie cu multiple mustăți albe se depărtează tot mai mare, ca atunci când Griffin Invizibilul al lui Herbert George Wells ar fi decis să nu-și mai țină piciorul acasă. Doar Soarele, marile noastre planete și stelele stau mai departe la locurile lor în ochelarii celor care se uită, însă în curând și acest lucru se va schimba.
Astfel, deja viteza crește cu lăcomie, respectând progresivitatea geometrică dată prin spectacolul matematicii și forța nemapomenită a tehnologiei care permite accelerarea constantă îndelungată. Această minunăție de găselniță a fizicii spațiale face posibile călătoriile prin marele nostru Container - Universul. Grație acestei colaborări dintre matematică, fizică și astronomie, la 8m 30s sunt 53072.635 km/s și 1529461 de kilometri cu 765 de metri de la Pământ. Acum, și Luna, și Pământul sunt pe punctul să fie mai mici decât o lună plină, și se poartă ca două mingi împinse dincolo de geam. Omul Invizibil al Universului le-a confiscat pe amândouă.
Unii pasageri sunt neîncrezători când se uită la mișuneala cifrelor de pe ecranele cu datele de viteză/distanță:
-Ăștia chiar sunt kilometrii cu care mergem!? La distanța asta de un milion și... și cu jdemiile astea de kilometri pe secundă cică ne mișcăm?! Ba te pomenești că om depăși până și viteza luminii!?!
-Da, da, da!!! le răspund degrabă cei cunoscători.
La nouă minute de la plecarea de acasă, sunt peste 158800 de kilometri pe secundă (cu 2962 de metri peste viteza asta) și 4572723 km plus 919 metri depărtare. La fiecare jumătate de minut suntem deja peste triplul a ceea ce a atins jumătatea de minut de dinainte. Mingile de pe geam se duc tot mai departe, iar Soarele și Luceafărul încep puțin-puțin să crească în ochii cui privește, și câțiva pasageri care își privesc din întâmplare ceasurile de la mâini au o senzație stranie:
-Măi tată, ceva e-n neregulă cu limba mea de la ceas! Se mișcă tot mai greu... O fi având bateria proastă? Sau te pomenești că suntem bruiați la bord!?
-Nu, zice un cunoscător, ceasurile normale încetinesc e măsură ce ne apropiem de viteza luminii și o iau tot mai tare înapoi dacă o depășim, că o s-o depășim acuși una-două și-o să mai tot creștem. Așa că-i mai bine să ne oprim cu totul ceasurile personale, ca să nu le stricăm, și cât privește ora, pe lângă faptul c-o să stăm destul timp aici, o să mâncăm și-o să putem să și dormim, dacă vrem să știm cât este ceasul putem să ne uităm foarte bine la astea interne ale navei - li se zice Ceasurile Superluminice! Sunt OK și măsoară timpul exact ca pe Pământ. Când ajungem înapoi, o să vedem că a trecut tot atât cât zic și ele.
Dată fiind accelerarea constantă cu rezultate matematice pe măsura progresiei, într-a nouăsprezecea jumătate de minut de călătorie interstelară, intergalactică și inter-de toate are loc iar extraordinarul: se depășește viteza luminii!
După primele 17 secunde din minutul 10, vorba aceea, ca la fotbal, Tehnologia Spațială dă al doilea gol din istorie Vitezei Luminii, într-o partidă oficială cu Mărimea Universului. Distanța este de circa 8636868 de kilometri atunci.
Așa cum s-a zis, viteza crește încă și mai mult, dar pasagerii nu simt ceva neobișnuit în lipsa unui bang luminic (unii dintre ei experimentaseră bangul sonic cu avionul, și apropo, nava noastră spațială știuse să absoarbă bine sonor propriul ei bang sonic, la decolare), în afară de faptul că acei câțiva care nu-și opriseră ceasurile de mână văd oprirea și inversarea imediată a sensului mișcării acelor de pe cadrane, din ce în ce mai repede chiar - și, reavertizați, și le și opresc, în culmea uimirii.
-Ia te uită, tată!... Deci noi acuma am și depășit cea mai mare viteză din Univers!?... Citeam că dacă asta ar fi posibil, ne-am întoarce în trecut!
-Eh, nava noastră este cu totul specială. Depășim viteza luminii, ceasurile ordinare o iau într-adevăr razna, dar cele extraordinare țin pasul cu timpul nostru și ne întoarcem acasă tocmai... la timp!
La 9m 30s sunt 491812.235 km/s și 14163921.657 km de distanță, este tot mai clară mărirea Soarelui pe cer, a lui Venus și chiar și a lui Mercur, iar Marte rămâne mai departe. Pe geamul din spate, mingea albastră și cea galbenă aproape că s-au topit complet în oceanul de puncte multicolore de pe farfuria neagră. Nelipsitul crainic robotic de bord nu ezită să cintezuiască vestea cea mare și proaspătă cu repetiție a fizicii - faptul că lumina este mai înceată decât Nava!
Unii oameni intuitivi intră pe gânduri și se sperie uitându-se la Soare:
-Aoleu... acuma ce se întâmplă? Mergem cumva și noi la Soare ca Icar al lui Dedal? Sper că n-o să ne topim și noi...
-Nu, o să trecem pe lângă Soare prin lateral și-o să ne continuăm cu tot mai multă repeziciune drumul spre ținta noastră, frumoasa Andromeda!
Zece minute de vacanță spațială s-au dovedit a fi suficiente ca nava să aibă 1472393 de km cu 26 m/s și cam 42380511 de kilometri până la Pământ. Venus este la 8 milioane de kilometri mai în lateral, pe dreapta, și se vede ca o mini-franzelă gălbuie. Nostalgicii planetari care se uită pe geamul din spate urmăresc cu multă luare-aminte noul Luceafăr în diminuare, de culoare atipic de albăstruie, iar cei câțiva heliofobi notorii de la bord sunt îngrijorați de preocupările motorii ale navei când văd bulgărele galben cu margini de șarpe cum se mărește amenințător înspre ei, parcă mijindu-i și unii colți întunecoși pe disc.
La fiecare 30 de secunde, partea de jos a ecranului fiecărui mini-computer atașat unui scaun de pasager afișează un mesaj sugestiv care imortalizează statusul de viteză și de distanță parcursă al călătoriei. Oamenii mai sceptici se freacă la ochi de fiecare dată.
Așa că la 10m 30s se scrie așa:
Noua viteză și noua distanță la capătul intervalului: 4407309.290 km/s (de 14.703 ori cea a luminii), 126841136.632 km. Ani-lumină de viteză: 0.000, ani-lumină parcurși: 0.000.
Soarele devenise tot mai mare, orice Luceafăr se făcuse ceva mai nesemnificativ pe cer, alte câteva planete (Marte, Jupiter...) se plimbau de asemenea din loc pe cer de la o secundă la alta, sub ochii mirați pe sub ochelari ai unora, pe când restul firmamentului se păstra normal, iar cei atenți la scaunele lor comentau nevoie mare:
-Măi frate... ce mesaj e ăsta!? Asta este într-adevăr ceva serios? Pretinde că am putea parcurge și... ani-luminăăă!?!
-Da! Pesemne, vezi bine că da. Cei care au fost data trecută zic că au fost vreo 50 de mii și ceva. Și că la un moment dat mergeau de zor cu vreo 51 de ani de-ăștia pe secundă.
-Măi să fie!
Până la sfârșitul minutului unsprezece se trece și pe lângă Soare, de la o distanță de 24 de milioane de kilometri. Se observă câteva pete solare și protuberanțele mai mari, care ajung până pe la unul-două mlioane de kilometri distanță față de fotosferă. Temperatura externă a crescut până la 911 grade Celsius (se afișează și în Fahrenheit, 1671.8, și desigur în Kelvin, cu circa 1184.4), din nou câțiva uităreți de serviciu se freacă pe la ochi și clatină neîncrezători din cap, uitându-se cu oareșce spaimă la cifra care vorbea de căldura exterioară. Înăuntru, un climat foarte plăcut de 22 de grade Celsius, desigur.
La capătul minutului mai sus amintit, viteza este de vreo 13192318.5 km pe secundă, iar distanța, de 379655586.772 de kilometri. Deci și Soarele trece tot mai repede în spate, prin geamul proverbial. Și celelalte planete rămân tot mai departe. Pe partea cealaltă a Soarelui stau Jupiter, Saturn și Neptun, dar viteza tot mai mare NU va permite o vedere pe îndelete a lor, vor trece ca niște stele căzătoare. În afara acestor mici treceri de stele, momentan restul cerului este imobil, ca într-o fotografie de la Planetariu.
Termometrele externe arată o scădere vertiginoasă a temperaturii, pe măsura îndepărtării de Soare. Aceasta devine rapid negativă în spațiu, la minutul 11 fix nava fiind cam la fel de departe de Soare ca planeta Marte în medie, astfel că -27.5 grade este valoarea atinsă chiar în acea secundă zero. Rata de scădere pe secundă crește și ea pe măsura vitezei de deplasare și-a distanței crescânde față de steaua cea mai apropiată, putând fi și vreo 10 grade pe secundă.
Rata de accelerare de 3.6% mai este programată să țină încă un minut înainte să se treacă la ultima treaptă de accelerare instantanee (cea de patru procente). Pe parcursul celui de-al doisprezecelea minut, nava își reduce în mod adecvat timpii de captare a cadrelor mediului înconjurător, invers proporțional cu creșterea vitezei, ca să dea imagini relevante ale planetelor și sateliților rămași din Sistemul Solar. Pe lângă Titan al lui Saturn, sunt bine expuși pe ecran și sateliții Ganymede al lui Jupiter, alte frumuseți aparținânde ale planetelor mari precum Europa, Io, Mimas cel ciupit de meteorit, Triton și Nereid ai lui Neptun, Miranda, Ariel, Umbriel, Titania și Oberon ai lui Uranus... La jumătatea minutului, sunt 39489024.664 km/s și 1136413851.42 de km depărtare, deci de vreo 131 și ceva de ori viteza luminii și mai bine deun miliard în spate (Soarele e tot mai mic, iar temperatura are deja trei cifre cu minus, că unii oameni privesc ecranele și se zgribulesc instinctiv), iar la capăt, sunt 118203281.457 km pe secundă și 3401633388 de kilometri cu 47 de metri față de locul de unde s-a decolat. La aproximativ 3.4 miliarde de kilometri de casă, normal că și Neptun este mai vizibilă, deși până la ea mai sunt cam 1.4 miliarde de kilometri - dar puternicele telescoape își fac bine treaba. Încă puțin și se va ieși din limitele strict planetare ale Sistemului Solar.
Oamenii nu încetează să se uite fascinați la spectacolul pseudo-meteoritic de pe după geamuri. De altfel, comandantul le spune:
-Cât am clipi din ochi vom trece și dincolo de Neptun, ultima noastră planetă.
-Comandante, mă scuzați, stați așa... Cum adică Neptun, ultima planetă? Parcă nu era Pluto?
-A fost, numai că la 24 august în 2006 Uniunea Astronomică Internațională a făcut o reclasificare a aștrilor Sistemului Solar în funcție de dimensiune și Pluto a fost reconsiderată ca planetă-pitică. Diametrul ei este puțin mai mic de 68.4% din cel al Lunii, deci despre ce vorbim?... Era prea mică pentru ca să merite onoarea de „planetă”. Chiar și Mercur este cam mică, după părerea mea. Dar sunt deciziile lor, nu ale noastre! Mai avem și alte planete pitice precum Eris și Ceres, o să trecem și de ele, numai că la viteza și distanța asta nu avem acum timp îndeaproape și pentru ele., Captorii noștri foto-video își fac oricum datoria și veți vedea pe slideshow.
Și deci după 12 minute se trece la 4% accelerare constantă pe secundă. Următoarea jumătate de minut a adus nava la 398715113.48 km/s și 10694943521.3 km de casă. Adică mai bine de 1300 de secunde-lumină pe secundă și peste zece miliarde și jumătate de kilometri pe umerii călătoriei, în așa fel încât și Pluto cu Charon au rămas rapid în urmă, plus că ele erau la vreo patru miliarde de kilometri mai în lateral-dreapta-jos, față de cum privești în față spre cabina piloților.
Comentarii
Trimiteți un comentariu