Doar Eris mai este la alte vreo trei miliarde și jumătate de kilometri în față, fiind o chestiune de secunde până la depășirea ei. Temperatura externă a scăzut pe la -240 de grade Celsius. Soarele s-a transformat într-un punct de unt care se topește pe geam în spate.
Pentru a le da de-acum pasagerilor o ambianță mai spectaculoasă și romantică în spațiu, comandantul reduce cu 75% luminozitatea becurilor, ca să se vadă mai bine feeria cosmică de pe geamuri. Sigur că și ochelarii cu virtualizare sunt la mare căutare. Pentru oamenii care îi poartă, senzația că plutești singur prin cosmosul nemărginit este magnifică. Momentan, spațiul îndepărtat (stelele) este tot imobil, doar restul de aștri pitici din Sistemul Solar și planetele noastre îndepărtânde putând oferi o mini-atmosferă de Războiul Stelelor.
-Gata, de aici încolo o să devină, la început mai plicticos până când ajungem suficient de repede și de departe ca să vedem și mișcarea altor aștri, apoi tot mai interesant. Mergem către Galaxia Andromeda, destinația noastră, și înarmați-vă cu destulă răbdare, căci sunt circa două milioane și jumătate de ani-lumină. Este de aproape 100 de ori mai mult decât cât am călătorit către centrul Galaxiei noastre data trecută. Până acum am putut admira frumusețile noastre de pe lângă casă, acum trecem mai departe! cuvântează comandantul.
-Uau! Două milioane jumate de ani-lumină... Și încotro este galaxia asta pe cer? Putem s-o vedem cu ochiul gol?
-Pe-aproape. Mijlocul ei este mai întunecat. Cu mini-telescopul sau cu telescopul integrat din ochelari se poate vedea mai bine... E în partea centrală-dreapta a cerului, la un unghi de vreo 35 de grade.
-Aha! Ce frumoasă... dar și ce departe pare! Nu pot să cred că acolo ajungem noi.
-Ei, uite, asta e! Să vezi și să nu crezi! În asta constă fascinația zborului nostru cosmic.
-Și cum e ea? Mai mare sau mai mică decât a noastră?
-Mai mare, mai mare! Noi, Calea Lactee, împreună cu Norii lui Magellan, Andromeda, Messierii și alte câteva formațiuni galactice, practic noi cu vecinii noștri, constituim așa-zisul Grup Local, cu un diametru de vreo zece milioane de ani-lumină (sau trei mega-parseci, ca să folosim o unitate de măsură cât mai accesibilă în spațiul nostru cel așa de mare). Și Andromeda este cea mai mare!
Dacă ne uităm cu atenție pe cer, vedem fel de fel de cercuri luminoase depărtate, care sunt alte și alte galaxii. Andromeda este acum marcată pe ochelari cu cercul acela portocaliu subțire. Universul este plin de galaxii, există și altele și mai departe decât Andromeda, dar toate la timpul lor. Avem GROZAV de multe lucruri de văzut și de cunoscut din Univers.
-Dar cam cât e de mare Andromeda pe lângă noi?
-A, nu cu mult mai mare. Diametrul alei noastre este între 100 și 200 de milenii-lumină (cam 125 conform unor ultime estimări), iar al Andromedei pe la 220 de mii de ani-lumină. Da sigur, are mai multe stele și minunății de oferit! Și pe-acolo găsim planete, sateliți, nebuloase, supernove, planete singure, vânturi stelare, pulsari, stele duble sau multiple, ceruri în diferite culori, gigante roșii, pitice roșii și albe, planete pitice, meteoriți și asteroizi (inclusiv grupări de ploi de stele - identificate deja prin observații telescopice), felurite mărimi de stele... O să vedem noi. Dar nu foarte repede. În orice caz nu atât de repede ca data trecută pe la noi prin Calea Lactee. Nu degeaba spuneam că vom putea mânca bine și dormi între timp, după ce ne mai plictisim de-atâtea stele și planete zburătoare!
-Dar quasari nu sunt pe-acolo? Pulsar și quasar nu sunt ceva asemănător?
-Nu, quasarii sunt ei înșiși un fel de galaxii, dar foarte energice. Pulsarii sunt stele foarte mici și dense, cam la 10-15 kilometri diametru, pot fi stele neutronice sau pitice albe rezultate din stele normale care au murit.
-Ia uitați acolo pe cadran! Zicea adineauri că am străbătut deja a mia parte dintr-un an-lumină! Stai... acuma zice nu știu câte sutimi. Și la viteza pe secundă... am dat-o deja pe miimi, nu mai sunt zerouri! Vă vine să credeți una ca asta?
-Și nu se oprește aici! Tot crește.
-Ia te mai uită acolo la temperatură... Zice că am ajuns la -271 de grade afară. Numai când mă uit și mă și strâng în mine!
-Dar citeam odată undeva, printr-o carte așa mai pentru copii, despre Univers, cum că o navă spațială care ar călători cu circa o mie de kilometri pe secundă ar avea nevoie de mai mult de o mie de ani să ajungă la cea mai apropiată stea (după Soare). Era vorba despre Proxima Centauri, nu?
-Evident! Dar nava asta poate să înghită miile de ani-lumină în mai puțin de-o secundă, o să vedem noi în curând.
-Apropo de Proxima Centauri, pe unde o fi ea?
-Mai acum două-trei minute ochelarii mi-o arătau undeva spre stânga, așa oblic la jumătate, 45 de grade cum ar veni, dar cred c-am și trecut de ea de când tot pălăvrăgim.
Într-adevăr, pe parcursul acestor minute în șir de vorbărie de prăsilă cosmică, nava progresase în depărtare și viteză. De pildă întrebarea cu cât e Andromeda de mare pica exact la finalul minutului 14, cu 14 713 971 803 kilometri și 407 metri pe secundă și 382 891 619 118.606 km de casă. Deja temperatura de afară era sub o jumătate de grad Kelvin, judecată în grade absolute, departe de stele. Soarele era cât una dintre stelele strălucitoare din depărtare.
Iar întrebarea cu unde este steaua Proxima Centauri se punea la finalul primului sfert de oră, unde viteza atingea nu mai puțin de 160 976 919 833.833 km/s și distanța era 4 185 728 270 935.402 kilometri. Adică aproape o jumătate de an-lumină parcurs. Nu se ajunsese încă la Proxima Centauri, dar ochii mai iscusiți tocmai ce începeau să distingă o anumită tendință de mișcare din loc, discretă, o apropiere a câtorva puncte luminoase din fața navei. Spațiul mai îndeărtat rezista însă, și galaxia Andromeda era tot acolo departe.
Comandantul intervine:
-Nu, încă nu am ajuns, abia am parcurs puțin peste 10 la sută din echivalentul distanței până la Proxima Centauri, dar nici mult nu mai este. Și o să trecem la aproximativ un an și trei luni-lumină de ea, o să fie undeva pe sub podeaua noastră în dreapta, deci nu o vom vedea de aproape, în plus va și fi o trecere rapidă, de tipul stea căzătoare. O să vedeți din câte stele și vid este făcut Universul.
Apoi, prin portavoce, către toată lumea:
-Stimați con-călători! Am depășit primul sfert de ceas al călătoriei noastre. Data trecută eram deja lângă miezul Galaxiei noastre la acest moment. Acum suntem încă în primul an-lumină de călătorie, aceasta grație noilor algoritmi sortiți să echilibreze durata de dus cu cea de întors și a opțiunii noastre de a aborda mai gradual drumul prin Univers, fără salturi bruște, totodată dându-vă timp să pătrundeți mai bine vecinătățile noastre. Să nu uităm că actualul drum ne va duce de circa 100 de ori mai departe de casă decât primul. Priviți cu mare atenție și vedeți că se mișcă deja stelele!
Începe să devină mai interesant. După 16 minute, viteza a bătut șesimea de an-lumină și distanța, patru ani-lumină și jumătate: 1 761 153 906 424.450 km/s cu 45 790 329 922 865.092 km, puțin peste echivalentul distanței spre Proxima Centauri, care se vede mică și plimbându-se într-adevăr pe cer, dedesubtul navei. Prin telescop se pot vedea ambele stele și planeta învecinată, care pare să aibă nori de culoare mov.
-Ia vedeți mai cu atenție! Asta este vecina noastră cea mai apropiată! Oare pe planeta aia există apă grena? se amuză un călător.
-Și să răsară soarele roșu și cu-n soare mai mic pe-alături, completează altul.
De la un minut la altul, viteza și distanța devin de câte 10 ori și ceva mai mari, în progresia geometrică corespunzătoare lui 1.04 la puterea 60 (care dă circa 10.5196274). Câțiva călători mai pricepuți la matematică, analizând și calculând rapid pe baza dateor afișate succesiv, deduc bine această progresie și înțeleg că, în acest ritm, după încă niște minute de zbor, viteza putea fi stabilizată, că avea să devină suficient de mare ca să asigure sosirea la Andromeda în timp util.
Deocamdată, mirarea unora nu contenește:
-Fraților! Aici zice că am făcut deja mai mulți ani-lumină! Și viteza... Aproape un an pe secundă! Ați văzut că pe-afară stelele se mișcă tot mai repede? Chiar că zici că suntem în Star Wars aici!
-Star Trek!
-Dacă mergem cu 1000 de viteze ale luminii pe secundă, apropo de povestea aia cu mia pe secundă, oare cât timp facem până ajungem?
-2500 de ani. Adică niciodată!
-Dar dacă facem 1000 de ani-lumină pe secundă, oare în cât timp ajungem la Andromeda?
-Aaa... Destul de repede, evident!
-Dar la vitezele astea tot mai mari, chi că știm că pațiul este mai mul gol, cum facem cu riscul ipotetic de coliziuni? Spulberăm efectiv ce ne iese în cale? Trecem prin stele?
-Nu, nava este extrem de deșteaptă și poate să și evite la femto- și attosecundă impacturile. Știm cu toții ce sunt „femto” și „atto”, nu?
-Ce sunt astea, niște mascote extraterestre?
-Apropo! O să întâlnim și extratereștrii!? Până acuma nimeni n-a zis nimic despre ei!
-Nu există extratereștri. Noi suntem oamenii Universului! Dumnezeu ne-a creat așa! Slavă Domnului pentru cât de frumos a făcut tot Universul, și pentru puterea pe care ne-o dă ca să vedem toate frumusețile acestea!
Câțiva călători mai încinși, care se alimentează între timp de la bufet-barul suedez al navei, încep să vorbească despre extratereștri și despre posibila lor asemănare cu personajele din antica mitologie greacă, apropo de Andromeda și de Perseu.
Între timp, după 17 minute sunt 19 267 750 220 616.818 km/s și 500 961 834 090 340.995 km, viteza a trecut de doi ani-lumină pe secundă, iar stelele zboară tot mai repede. Constelațiile uzuale se descompun treptat și ele, unele stele se apropie, altele se duc mai în lateral, apar alte stele noi la orizontul cosmic. Se văd și supernove și nebuloase. O parte mai mare a spațiului se pune în mișcare. Pentru moment, marea fâșie a Căii Laptelui și, mai ales, Andromeda și celelalte mingi externe îndepărtate stau tot la locurile lor de pe cer.
-Oameni buni, haideți că în ritmul ăsta de drum, în câteva minute putem opri accelerația asta, zic oamenii care înțeleseseră progresia accelerație-viteză-distanță, și după aia o să ajungem numa' bine. Nu o să stăm pe vecie pierduți prin spațiul cosmic.
După 18 minute sunt deja 210 797 135 444 468.633 km/s de viteză și distanța este 5 480 725 849 911 297.973 km. S-a ajuns la decenii-lumină pe secundă, peste 579 de ani-lumină parcurși, subtile modificări în consistența obișnuită a Drumului Robilor sunt deja vizibile, iar pentru managementul ochilor privitorilor, distanțele încep să fie exprimate mai accentuat în ani-lumină (și parseci), ca să nu se obosească lumea cu cârnații de kilometri.
Minutele 19 și 20 continuă cu progresia cunoscută a vitezei, universul înconjurător se transformă într-o perdea de purici zburători în amestec de tonuri de negru și gri, aproape ca la televizor, iar la finalul celor 20 de minute putem să vorbim de un cvasi-salt în Hiperspațiu: 2 667.26 de ani-lumină pe secundă și 69 348.764 ani-lumină făcuți de acasă. Astfel, de-a lungul minutului al douăzecilea se produce și părăsirea spațiului galactic, se iese din Calea Lactee după un drum care s-a apropiat la circa 10500 de ani-lumină de partea cea mai aglomerată a nucleului galactic.
Iarăși, pasagerii nu au avut o senzație specială la părăsirea Galaxiei, afară de faptul obișnuit că nu le venea să-și creadă spectacolului cifrelor de pe ecrane. Unii dintre ei sunt matematicieni de formație, și totuși se simt depășiți de cursul astronomic al evenimentelor.
Comentarii
Trimiteți un comentariu