Pe timpul mesei, unii petrecăreți ai spațiului întreabă dacă la bucătărie se gătește zi de zi (în caz că excursia ține mai multe zile), iar câțiva chiar sunt interesați pe unde pot să meargă la closet. Trebuie să facă un efort psihic de rezistență anti-silă atunci când aud despre tehnologia de regenerare a materiilor digestive reziduale, ca să poată fi (parțial) reciclate ca hrană pentru oamenii aflați departe de casă, multă vreme, în spațiu. Printre stele policolore, nebuloase frumoase și șiruri lungi de asteroizi, oamenii iau prima dată în viața lor masa în Cosmos.
Rapid, se încheie prima oră de drum, iar pe la sfârșitul părții aperitive, deja sunt 1h 10min. Distanțele față de casă la aceste momente sunt, respectiv, 2 571 152.576 și 2 571 896.614 de ani-lumină. Circa 67500 de ani-lumină până la centru.
Unii oameni au o bună atenție distributivă, și în timp ce se delectează cu delicatesele spațiale, sunt preocupați și de noile imagini cu spațiul. Doi dintre ei nici nu și-au lăsat deoparte ochelarii electronici!
Masa își intră în toi. Aceia dintre comeseni care au mai multe cunoștințe științifice își comentează situația, dau detalii despre implementările folosite în construcția și propulsia în progresie geometrică (accelerație procentuală pe secundă) a acestor nave, modalitatea de protecție anti-radiații cosmice și rezistența mult sporită în cazul în care, la decolare, rachetele ar exploda (astfel ca echipajul și pasagerii să fie catapultați și să se întoarcă jos cu bine, evitând total moartea de la Challenger 2 din anul 1986) sau dacă, la aterizare, s-ar încinge (aluzie la Columbia din 2003). Remarcabil este faptul că de când cu noua propulsie geometrică de potențial superluminic, nimeni nu a mai fost vătămat în vreun fel - au fost doar inconvenientele legate de prelungirea decelerării și a timpului de aterizare, sau disconfortul de mai mică anvergură generat de parcurgerea prea rapidă a unor zone în care ar fi fost de observat mai pe larg niște frumuseți, dacă s-ar fi mers mai încet.
Astfel se scurge complet prima oră și jumătate de drum, la aceeași viteză cuminte cu plută lină printre stelele dimprejur. Multe prafuri multicolore și nebuloase luminoase sunt traversate sau se trece pe lângă ele. Cineva chiar spune:
-Zici că înotăm liniștiți printr-un bazin cu sclipici de lămpi în apă!
-Bazinul stelelor! zice altcineva.
Proaspăta distanță parcursă a devenit 2 573 383.452 de ani-lumină în ultimele 20 de minute. Adică aproape 1500 în plus - la 1.238 pe secundă. Sunt cam 66100 de ani-lumină până în mijlocul Galaxiei, că nu se merge chiar drept-drept într-acolo, ci cu vreo 3 grade înclinație la dreapta. Unii călători evocă cu tristețe cazurile Challenger și Columbia, și cum printre ei sunt și câțiva profesori, nu au cum să nu își amintească de proiectul eșuat Teacher in Space.
-Morton-Thiokol a fost o firmă foarte vinovată, rememorează cineva. Ei nu au construit foarte bine rachetele pentru navetă, sau oricum nu au comunicat suficient de eficient cu NASA și lansarea aia s-a făcut pe genunchi, pardon, pe grabă și pe frig, iar dezastrul a fost indubitabil!
-Ar fi fost prima profesoară în spațiu, Christa McAuliffe ar fi trebuit să apară la TV-ul spațial de două ori ca să le arate miilor de copii stelele.
-Eh, nu știm dacă chiar stelele, totuși ea preda științe sociale, dar probabil în primul rând ar fi demonstrat că școala omenească a făcut un nou pas și s-a mutat în Cosmos!
-Cine mai poate ști acuma. Avem un veritabil sport internațional al minții să ne imaginăm „dar cum ar fi fost dacă”. În afară de elevii ei de la clasă, sigur că alte mii de copii americani s-ar fi uitat. Probabil, profesoara ar fi plutit prin camera navetei în timp ce le arăta copiilor nava, probabil și o imagine pe fereastră cu cerul din spațiu și le-ar fi predat tot noțiuni sociale. Trebuiau să fie 2 lecții de câte 15 minute, din 31 ianuarie 1986 care era vineri.
-Dar nu a mai fost să fie. Oricum, cei șapte oameni au murit ca niște eroi ai spațiului, am vizionat de mai multe ori discursul crunt de emoționant al lui Ronald Reagan pe tema asta. Și documentarele care explicau greșelile tehnice. Lasă că nici NASA nu a fost o grupare de sfinți. La acea vreme (1985-1986), NASA chiar și-o luase în cap cu progresul spațiului cosmic, graba și părerea propriei infailibilități. Și, la fel ca în cazurile Titanic și Hindenburg, oamenii mândri și-au luat-o peste ochi!
-Și cu cealaltă, cu Columbia, prin 2003, au fost slăbiciuni. Bureții ăia și camerele video cu rezoluție proastă au fost adevărate buturugi în calea carului mare, că tot vorbim de zborul prin cer.
-Barem aici la noi treburile sunt îndeajuns de bine chibzuite. Nava noastră nu trebuie să pățească NIMIC!
-Nici măcar nu trebuie să pomenim noțiunile astea sinistre, nici barem prin negație. Atragem necazul și suntem niște cobe.
-Apoi chiar așa!
-Dar Christa McAuliffe nu era profesoară de fizică? Mi-a rămas în cap că ar fi trebuit să fie legată de partea științifică, nu cea socială, ci... știința-știință, astea compatibile cu spațiul și cu cercetarea. Științele Naturii!
-Nu, era de științe sociale. Proiectul americănesc „Teacher in Space” a avut peste unsprezece mii de profesori aplicanți în general, nu s-a axat pe o specialitate anume, s-a dorit în primul rând realizarea pionieratului Școlii în Spațiu, până la specificarea unei specialități. Iar Christa McAuliffe s-a remarcat prin tonusul moral și ambiție. Era oricum îndrăgită de toată lumea care o cunoștea. Nu era nevoie să predea Fizica, Chimia sau chiar Astronomia ca să se califice. Nu a fost cu nișare de disciplină școlară. Altfel nici nu ar fi fost un volum atât de mare de candidați. Și oricum, oricine ar fi fost, o pregătire pentru spațiu tot trebuia făcută - fiind vorba de prima persoană civilă în Cosmos - și s-a făcut, dar alte lucruri nu au mers, din nefericire. Așa că zicem iar cu năduf: Morton-Thiokol!
-Primul om civil în spațiu chiar că avea nevoie de pregătire. Nu cumva Christa McAuliffe a fost și prima femeie în spațiu?
-Nu, primele femei care au mers în cosmos au fost Valentina Tereshkova din URSS, în 1963 (că pe-atunci erau sovieticii, nu Rusia pur și simplu) și-apoi tot o rusoaică, Svetlana Savitskaya, în 1982, și Sally McRide din SUA prin 1983. Au mai fost Judith Resnik, din 1984 (a murit și ea în 1986 la Challenger) și Kathryn Dwyer Sullivan, tot în 1984, însă în octombrie (nu prin august-septembrie ca Judith), care a și ieșit fizic din dispozitiv, „la aer” în spațiu. Dar toate cinci aveau pregătire specifică de astronautică. Christa McAuliffe era civilă.
-Și după eșecul din 1986 chiar nu au mai existat civili în spațiu în următoarele decenii?
-Ba da, dar abia în noul mileniu. La început, la ceremonia de comemorare cu alocuțiunea lui Reagan, președintele promitea că programul va continua cu civilii în spațiu, că ei nu se opresc acolo, dar prin 1990 NASA a decis să nu mai riște viețile civililor prin acei ani. Și așa propriii lor oameni n-au mai zburat peste doi ani și jumătate cu programul Space Shuttle, care se ocupa la acea vreme de „tjâff” în spațiu, și alți doi ani și ceva după Columbia. Doar știm și noi așa de bine ce de probleme trebuiesc tratate și rezolvate când e vorba să țâșnești în spațiu. Integritatea structurii, rezistența la frecarea cu atmosfera, managementul corect al combustibilului, adaptarea la temperatura de la sol (că tot era frig rău prin ianuarie 1986...). Păstrarea unei presiuni atmosferice compatibile cu viața umană înăuntrul navetei, iar dacă totuși se depresurizează, atunci să se activeze automat mecanisme de protecție cu oxigen la presiunea normală (cu măști), să existe și trape de catapultare rapidă, ce la Challenger NU a fost; pe scurt, multe-multe lucruri!
-Eh beh, măcar aici la noi chiar putem să zicem cinstit că se are grijă! Ia să vedem ce bunătăți mai sunt pe la bufetul nostru cel scandinav.
-Suedez!
Între timp nava începe, foarte lent, să traverseze „pe deasupra” un fel de limbă lungă de praf stelar, care a provenit din stele de culoare albă, albastră și galbenă. Câțiva călători filmează și fac instantanee cu priveliștea de „înghețată spațială multicoloră la tavă neagră”. Discuția continuă:
-Apropo de Morton-Thiokol, pentru Challenger, un singur om de acolo a avut câtuși de cât capul plantat la locul lui între omoplați și a arătat că lansarea, așa cum era ea plănuită în frigul iernii, era o prostie. Îl chema Roger Boisjoly, avea rădăcini franțuzești și a murit în 2012. El a refuzat să avizeze lansarea atunci, numai că șefii de la Morton-Thiokol și cei de la NASA și-au luat mai departe nasul la purtare.
-Da, am aflat ceva și despre el, chiar și dacă el se opusese lansării tot s-a simțit mai departe vinovat pentru că se ajunsese la tragedie. Dar deh, când alții sunt șefi și ambâțul este mare... Se aplică principiul acela:
„Nu semnezi? Nu-i mare bai: găsim rapid pe altul să semneze lansarea în locul tău”. Au vrut neapărat să reușească mai repede. Până marți, pe 28 ianuarie, mai vruseseră să lanseze în sfârșitul acela de săptămână de dinainte. Erau frenetici, e clar că de când cu cursa spațială cu sovieticii și mersul pe Lună, americanii erau pe mare val. S-a ajuns să le explodeze capul la pragul de sus ca să îl vadă pe cel de jos.
-Mult mai deștepți, înțelepți și precauți inginerii noștri care-au făcut navele astea și au aranjat să fie voiajul ăsta posibil pentru noi!
-La americani la NASA știu că până și înainte de cazul Challenger mai fusese ceva hăt prin 1969, cu niște astronauți arși în programul Apollo. Și asta era tot în zbor?
-Nu. În 1969, înainte ca Neil Armstrong să facă potecă pe Lună, niște oameni de-ai lor au ars la sol. Era chiar misiunea Apollo 1 și în lunea de 27 ianuarie cei trei oameni au ars la sol.
-Ia uitați potriveală calendaristică macabră: din 17 în 17 ani, cu 1 februarie sâmbăta, NASA pățea câte o tragedie: 1969 cu Apollo 1, 1986 cu Challenger, 2003 cu Columbia.
-Da, dar în 2020 nu a mai fost nimic. Și așa era chiar pe când izbucnea virusul acela cu nume ciudat... Parcă țin minte că oamenii trebuiau să-și acopere fețele și să NU dea mâna normal sau să stea aproape unii de ceilalți drept în față. Dacă nu greșesc, se inventase „salutul cu pumnul”!
-Chiar că da! Nici eu nu țin exact minte cum se chema virusul, parcă era ceva cu C, avea un nume de cod din mai multe cuvinte separate cu cratimă și mi s-a povestit că a existat și-o vreme când oamenii stăteau închiși în case pe scară largă, la nivel planetar - sigur NU am fi avut voie să zburăm așa ca acuma sau, după expirarea perioadei ăleia, ar fi trebuit aici să ne acoperim și noi fețele cu cârpițele albastre ca să stăm așa în navă, vă dați seama?
-Măi să fie! zice un călător tânăr.
-Sau să ne înțepăm cu ace... Și știu că mai era o chichiță: ca să se vadă că nu ai virusul ăla, trebuiau să-ți bage un băț luuung prin nas. Ori să pui undeva niște scuipat (da, da, nu râdeți, îi spunea ceva de genul antigen), țin minte cuvântul, ca să demonstrezi cum că nu ești bolnav chiar în clipa aia. Chiar se inventase o sumă întreagă de cuvinte noi: izoletă, distanțare socială, pașaport verde sau Greenpass, contacți direcți... Alte cuvinte care existau deja în vocabular, dar mai obscure, au ieșit brusc mai la lumină cu semnificații accentuate: comorbidități, lockdown, certificat verde (de fapt, un sinonim de context pentru pașaportul acela). Povestea cineva că, până la virusul ăla, el mai întâlnise cuvântul lockdown pe un serviciu de mesagerie, ceva cu litera G, G-Mail parcă îi spunea, și se chema account lockdown - adică îi era suspendat temporar accesul la cont dacă trimitea prea multe chestii deodată.
-Legat de anul 1969, intervine comandantul, permiteți să corectez: NU era 1969, ci 1967! Vineri, 27 ianuarie în 1967. Și zborurile Apollo au fost descurajate aproape doi ani (20 de luni) după asta. Iar după Challenger, NASA nu a mai zburat până în septembrie 1988, pe când după Columbia s-au abținut până în iulie 2005. Lesne de înțeles de ce făceau pauzele astea, după eșecuri așa de catastrofale și de serioase. Dar altfel, corect, după alți 17-19 ani în 2020 sau 2022 chiar că ar fi fost prea de tot ca, alături de criza COVID (așa se numea virusul), să mai pățească și NASA ceva rău. Am învățat bine din greșelile trecutului și iată că am ajuns și aici!
Comentarii
Trimiteți un comentariu