Tot discutând, oaspeții lui Don Carlo de la Palermo concluzionează că au suficientă energie pentru a pleca să îl caute și pe fratele acestuia, folosindu-se de hărțile electronice încorporate în costumația lor avansată. Carlo le dă adresa exactă, fremătând de emoție că s-ar putea să-și regăsească fratele, și, atenți cu toții la gerul și viscolul cu ninsoare abundentă de afară, pleacă să îl caute pe strada cealaltă.
În timpul acesta comandantul Adelchi mai intră în legătură cu câțiva piloți de avioane comerciale (o noutate) și militare care la rându-le survolau troposfera superioară de când începuse haloimăsul cel cenușiu, și, în premieră, și cu câțiva cercetători în astronomie care scăpaseră cu viață într-o bază științifică din Franța, primii oameni rămași la sol cu care - în afară de Carlo - reușea până acum să ia legătura. De asemenea avea date clare despre câteva zeci de civili italieni supraviețuitori, a căror răspândire era îndeosebi prin partea central-sudică, inclusiv doi sardinezi și câțiva sicilieni. Mai află detalii și despre parcursul mai nou al druzienilor, atât acolo sus în spațiu, pe nava lor, cât și dedesubt, în buncărul dedicat lor.
Ajunși pe strada înțesată cu gheață a fratelui lui Carlo, ei găsesc o scobitură pe locul unde fusese fundația casei acestuia, care acum nu mai exista după valurile de șoc repetate. Era acoperită cu o bucată de tablă groasă pe care ei o încearcă cu picioarele și, văzând că este flexibilă și poate fi dată la o parte, propun să încerce să intre:
-Seamănă cu o trapă către o ascunzătoare subterană, zice Vamborg. Hai totuși să fim atenți să nu ne trezim în cădere liberă prin vreo groapă. Lanternele sus!
Dând trapa deoparte și luminând înăuntru, ei văd că gaura nu este ca un cilindru care coboară precum o gură de canal pe sub pământ, ci că interiorul acesteia este dispus ca o pantă întortocheată, și, activându-și modulele speciale anti-alunecuș de pe încălțări, toți încep pe rând să coboare cu lanternele pe frunți, neuitând să pună placa de tablă sus la loc. După vreo șaptezeci și ceva de metri de târâială (și cam 50 de coborâre în adâncime), se trezesc la intrarea într-una din încăperile subterane care aparțineau, într-adevăr, de rețeaua de canalizare a orașului Palermo, în partea cea mai adâncă a sa, iar intrarea aceasta era prevăzută cu niște tinichele și bucăți de piatră, deci un adăpost improvizat ca în vremurile normale în care anumiți oameni făceau vagabondaj sau se aciuau prin canalizări, ori trăiau prin conductele de scurgere de la Roma și alte orașe italiene. Luminând mai departe cu lanternele albe, galbene și verzi, băieții disting conturul unor mari conducte ale orașului, dar mobilierul din jurul lor era mai îngrijit decât ce se vedea de obicei prin barăcile imigrante și bidonville, iar Carlo țipă de uimire:
-Acolo e frigiderul de la părinții noștri! Și uite, pe el se află ceainicul moștenit de la bunica noastră! Marzio (așa îl chema pe fratele lui), ești în viață?
-Carlo, tu ești? răspunde o voce uimită și cunoscută.
Era deja clar. Fratele lui Carlo trăia și el și se adăpostise acolo dedesubt, unde și temperatura ambientală era pozitivă, deși calamitatea de pe-afară omorâse demult poezia din canalizările palermitane și de pretutindeni. Diferența termică față de gerul și viforul nepotolit de-afară era chiar magistral de mare.
Noii sosiți intră în spațiul de canalizare, desigur neuitând să aranjeze intrarea la loc, pe principiul politeții, iar cei doi frați se îmbrățișează și se bucură mult-mult:
-Așadar, și tu ești viu!
-Da, de-abia am scăpat atunci în pivnița casei...
-Așa și eu! Dar casa mea era în stâncă și-a rămas întreagă. A ta a dispărut. Cum ai reușit să ajungi aici jos?
-Doar știi că am fost inginer constructor la rețelele de canalizare și de clădiri istorice din Palermo o viață... Și că mă pricepeam și la tehnici de supraviețuire în condiții dure. M-am străduit și am reușit să-mi încropesc o casă nouă aici jos! Am și eu lămpi cu gaz, generatoare electrice, lumânări... Chiar nu-i nevoie să risipiți energia din lanterne. Vă pot aprinde eu un generator!
-Însă și lanternele noastre au sisteme inteligente de economisire și chiar regenerare de energie! zice Telesforo. Aici suntem niște oameni care am reușit să dezvoltăm și să conservăm niște crâmpeie de tehnologie și știință foarte avansate, și precum tot vedem, acum viața și viitorul sunt ale oamenilor științifici, ca noi, și ale celor care au lucrat mult în condiții dure, ca voi!
-Fascinant! Mă bucur mult că ne regăsim aici cu prieteni noi. Cum voiam să spun, politețea de gazdă mă obligă să vă aprind eu lumina aici în noua mea casă... și poate mă învățați și pe mine cum să fac regenerare energetică. Voi de unde sunteți? L-ați găsit tot voi și pe Carlo?
Oamenii își povestesc diverse chestii, ajungând inclusiv la partea cu druzienii care au făcut tot circul cu planeta, dar cărora nu le-a ieșit manevra așa cum își doreau și care acum stau ba sus prin vidul cosmic, ba jos prin buncăr, despărțiți în două comunități, și năzuiesc să mai facă o încercare de uniformizare forțată a calendarului și anotimpului planetar, cu magnetismul, tot pe seama oamenilor rămași pe noua lume.
Între timp, druzienii de pe Navetă erau și ei preocupați de cum va decurge viața lor în lunile următoare, atât pentru ei cât și pentru cei rămași sub pământ în spațiul special de protecție. Nu erau deocamdată în postura din care să înceapă asaltul de fluxuri magnetice capabile, în concepția lor, să deturneze mai mult parametrii de rotație și revoluție ai Pământului către anul universal de 364 de zile fără anotimpuri și ziua de fix 24 de ore, mai aveau de dezvoltat la tehnologia necesară, iar până una-alta trebuiau să aibă grijă de resursele și rezervele de supraviețuire în spațiu și sub pământ, plus să se apere eficient de posibilele represalii și tentative de răzbunare din partea celorlalți pământeni, despre care și ei știau că există și că sunt circa douăzeci de milioane, mult mai mulți decât tot contingentul sectei druziene, deși și asta își număra miile sale de membri - sus pe Navă și jos în buncăr. Cât de zdraveni și puternici erau pe seama licorilor verzi care-i făceau așa, totuși trebuiau să se teamă și ei.
Cu tot cu măsurile de post, abstinență și economisire, rezervele de pe Nava Spațială le ajungeau până pe la mijloc de octombrie 2023, iar cei de sub pământ trebuiau și ei ca prin luna noiembrie să iasă în căutarea de noi surse de hrană. Întrucât Pământul nu avea să își revină prea curând, pătura de cenușă și mizerie de deasupra atmosferei imediate nefiind nici măcar ajunsă la maximul de întindere și dispunere până prin anul următor, în 2024, deci încă fiind cu toții înainte de partea cea mai grea a iernii post-explozive, căutarea și dobândirea de noi resurse avea să fie specifică și pentru ei, trebuind să își ia măsuri adiționale de protecție anti-frig și anti-gheață și viscol cu zăpadă, nemaizicând de măsurile de securizare a colectivului lor în privința atacurilor celorlalți oameni, despre care intuiau și ei că trebuie să se prindă cine le-a tras clapa cea planetară. Dar momentan, în miez de vară în iulie 2023, druzienii cei proptiți la 267 de mii de kilometri de Pământ aveau stare și de alte lucruri:
-Comandante, zice unul dintre oamenii de bază ai conducătorului Gilberto Grisoni, noi până pe la ce dată calendaristică mai putem fi aici?
-Între 20 și 25 octombrie ar trebui să ajungem înapoi, ca să fim toți vii și siguri.
-Și colegii din subteran când ar trebui să mai iasă?
-Pe la 15 noiembrie este și timpul lor.
-Vom avea probleme și cu ceilalți oameni, care ne vor căuta să ne atace și să se răzbune. Cu armamentul pe care îl avem aici și în buncărul alor noștri, le putem face față? Vorbim de douăzeci de milioane de adversari.
-Nu le va fi ușor să se adune cu toții într-o armată expres împotriva noastră. Gravitatea noii situații de pe Pământ NU și-a atins încă maximul, deocamdată vitregirea condițiilor de trai încă mai face selecții biologice printre ei, astfel că în iarna 2024 s-ar putea să mai fie cam 16 milioane dintre ei, iar maximul scăderii să se atingă undeva prin toamna lui 2025 - iarna spre 2026, pe la 13 milioane, și în plus de asta, o mare parte din tehnica lor militară de război s-a stins, le-au rămas alte părți din arsenalul științific cu care să trăiască și preocupările lor imediate din aceste luni și acești ani se centrează pe supraviețuire și pe consolidarea unor condiții de bază pentru continuarea acestei vieți noi, mai degrabă decât pe un nou război.
Sub efervescența acestei împrospătări a populației și a vieții, sunt chiar șanse mari ca ei să adopte o gândire foarte împăciuitoristă pentru un timp, pentru ani destui, chiar la nivel de generații, iar demografic vorbind, până după 2030 sigur nu vor depăși borna de 20 de milioane, până se mai dezvitregesc noile condiții relative de trai, până mai începe Soarele să încălzească iar, pe măsura descompunerii norului de praf, și cu adaptarea cea nouă a oamenilor la mediu. Prin 2040 s-ar putea să fie 25 de milioane, chiar 27-28 dacă fetele și femeile se vor axa pe născut copii cu toptanul, ca pe vremuri, în comunitățile sărace de la țară. Nu va fi ușor să se reînmulțească la o cotă anuală de creștere a populației mondiale care să treacă de 5%, în fapt am calculat că această cotă nu va mai fi nici ea atinsă până în 2035, momentan mortalitatea va mai fi excesivă sub imperiul definitivării urmărilor climatice ale Exploziei și-al necesității adaptării la noul trai, iar cel puțin în perioada asta cu 2023-2025, nu cred să fie mai mult de 15 născuți la 1000 de oameni, pe an. Iar din 20 la 13 milioane... cota asta înseamnă și ea destul de puțin, populațional vorbind. Când să mai antrenezi o Armată pentru un război de răzbunare? Singurii de pe Pământ capabili de război rămânem noi!
Mai mult, nava noastră se poate mișca repede, avem locul nostru bine păzit, acoperit acum și mai mult cu ajutorul dezastrului natural, unde să aterizăm și de unde să decolăm; iar ai noștri ascunși sunt sub o zonă muntoasă semnificativă din Elveția, care era oricum greu accesibilă publicului, cu atât mai mult acum!
-Dar în 2050 care ar putea fi noua populație a lumii, dacă nici noi nu mai facem experimentul magnetic?
-Dacă oamenii se pun vârtos pe făcut copii, fără metode de protecție și fără avorturi, ar putea fi chiar și 55-60 de milioane în acel an, de la 27-28 în 2040. Dar estimarea mea detaliată și realistă zice că vor fi maxim 45 de milioane, iar dacă facem - și sigur vom face - partea magnetică, putem tăia cu lejeritate mai mult de o cifră din acest număr!
-Va trebui să terminăm dezvoltarea la aparatele de pulverizare și perturbare magnetică și să ne luăm și confrații în spațiu pentru perioada aia. Doar că aici pe Navă nu avem toți loc.
-Trebuie să terminăm și lucrul la nava a doua de rezervă, pe ambele vom avea loc chiar toți, vor trebui aprovizionate astfel încât să rezistăm aici minim un an și jumătate după terminarea lucrului magnetic asupra Pământului, apoi să ne întoarcem. La fel, va fi o durată în care manifestările meteorologice și climatice de pe Pământ vor fi aiurea, dar mai este ceva: prin perturbația magnetică, putem accelera dispariția din atmosferă a prafului aceluia, chiar de până la 10-15 ori mai repede, ca și căldura solară să ajungă mai rapid la un potențial normal. Așa că dacă facem partea a doua a încercării de normalizare a rotației planetei, putem anihila mai curând efectul prăfos! Căci pe cât vedem, Bomba din Palermo a fost o mișcare destul de nereușită și de murdară. Mai bine era să fi procedat direct la asaltul magnetic!
-Ca să facem mai curând toate aceste lucruri, se sfătuiesc între ei druzienii, poate ar trebui să ne întoarcem ceva mai repede pe Pământ și să reluăm lucrul. De aici putem oricum să-i sfătuim pe frații noștri să lucreze și ei, însă au nevoie și de noi. Dacă starea vremii de pe Pământ se potolește suficient ca să revenim, poate că în loc de octombrie putem folosi chiar luna asta ca să fim înapoi. Nava a doua poate fi atunci gata până în primăvara anului 2024, la fel și modulele de perturbație magnetică, și la anul în primăvară urcăm aici cu toții și facem și restul! Comandante, cât de curând putem face totul?
-Pentru moment, colegii din buncăr se descurcă bine cu lucrul la module și navetă. Din resursele lăsate de noi acolo, ar putea chiar să termine ei modulele până la sfârșitul lunii august și să continue concomitent lucrările la Naveta a Doua, iar noi dacă ne întoarcem în octombrie, să avem la începutul lunii decembrie totul gata, în locul primăverii viitoare. Am putea și să venim înapoi mai devreme, dar nu în următoarele câteva săptămâni, în mod sigur. Avem nevoie de o perioadă de siguranță. Dar dacă ne înapoiem la final de iulie 2023 și lucrăm cu toții la restul planului, până se termină luna septembrie putem declanșa Pătura Magnetică! Deci sigur astă-toamnă, nu la anul, în primăvară.
-Atunci vom face astfel?
-Da, hotărăște Comandantul. Vom demara restul lucrărilor cât mai curând posibil, ca în jur de 25 septembrie 2023 să începem modificarea pe cale magnetică a mișcărilor de rotație ale Pământului.
-Și cât vor dura ele? Într-o zi vor fi gata?
-Nicidecum. Aici intervine lungimea timpului necesar. Noi, dacă revenim repede pe Pământ, putem aduna resursele necesare ca să putem sta aici în Spațiu până în anul 2025. Însă viteza de efect a perturbației magnetice, atât cât reușim noi să dezvoltăm modulele, nu va fi atât de mare ca să facem totul pe durata unei singure zile terestre. Va trebui să pulverizăm câmp magnetic perturbator zi de zi, timp de minim trei săptămâni, iar ca să fim siguri de eficiența operațiunii, până în noiembrie nu ar trebui să încetăm. Apoi va trebui să observăm atent efectul asupra rotației, revoluției și înclinației Pământului, căci nu se vor definitiva instantaneu, sigur nu în 2023, și vom avea nevoie de timp suplimentar ca să ne dm seama în detaliu cât de mult am reușit din parametrii propuși. Iar efectele dezastruoase de la suprafața Pământului vor dura și dincolo de 31 decembrie 2023, deci sigur va fi bine să ne aflăm aici tot timpul!
-Însă restul populației Pământului se va mai modifica? Va scădea sub un milion?
-În mod sigur. Furtunile, cutremurele, deplasările masive de apă în diverse stări de agregare și temperaturile neprielnice - chiar și dacă pătura aducătoare de frig din atmosferă se va dezintegra mult mai repede - vor face o nouă triere inevitabilă a populației mondiale, și oricât de adăpostiți și de adaptați vor apuca ei să fie până la 25 septembrie, putem avea convingerea că noua scădere va fi cu mult sub acel milion. De la circa opt miliarde și câteva zeci de milioane pe 23 mai anul ăsta, au scăzut cu aproape 99,8%, iar scăderea a doua va fi și ea peste 99%. S-ar putea ca la 1 noiembrie să nu mai fie nici măcar șase cifre jos pe Pământ. Comparabili cu noi, de altfel!
-Să avem și noi grijă de fetele noastre și de viitoarea reproducere, căci în mare măsură, la instaurarea Calendarului și-a Anotimpului Universal, Pământul ne va aparține! Ceilalți, dacă vor rămâne sub o sută de mii, vor fi extrem de ușor de dominat.
-Ca să realizăm asta, va trebui ca la al doilea zbor să burdușim ambele nave cu tot ce ține de noi și de tehnologia noastră, ca să ne fie lesne să reluăm la a doua întoarcere. Ambele noastre dezastre vor fi lăsat o mare pauză în materie de dezvoltare a omenirii, iar noi nu avem voie să ne pierdem progresul științific, tehnic și pe cel comunitar. Totul trebuie făcut cu mare grijă! conchide Comandantul.
Toate aceste tratative druziene de viitor fiind făcute, iar aceasta exact în aceeași dată de 6 iulie, druzienii aflați aproape de ferestrele cu filtrare fotonică inteligentă a Navei se uită la Pământ:
-Pătura aia gri s-a depus deja în mare măsură, acum fosta Planetă Albastră numai albastră nu mai e, este adevărat că și culoarea este monotonă și nu se mai văd oceanele și continentele cu norii. însă nici albă de la frig nu a devenit. Cam urâtă culoarea aia a Jegului Planetar!
Comandante, în săptămânile astea rămase până aterizăm, chiar suntem obligați să vedem mereu toată asta? Nu am putea să mai vedem și altceva, să ne mai plimbăm prin Cosmos?
-Ba da! Avem capacitatea de a călători cu viteză sporită, pentru câteva săptămâni, la depărtări mai mari față de Terra. Pe unde vreți să mergem?
-Prin Sistemul Solar pe unde putem. Pe lângă Venus, pe lângă Marte... Am vrea și noi să vedem Luceafărul drept în ochi.
-Eu mi-am imaginat de mic o călătorie pe planeta Mercur!
-Sau să ne apropiem de Soare cât putem de mult. Ce viteză pe secundă poate nava să atingă?
-Putem călători cu câteva zeci de procente din viteza luminii, chiar o mare parte din ea, în etapa maximă de propulsie (pentru care însă avem nevoie de circa 2-3 ore de pregătire progresivă, dacă după primele 3 minute de deplasare de pe loc putem avea circa 1500 de km pe secundă, creșterea ulterioară se va face ceva mai greu, în sensul că după zece minute vom fi la cam 9000 pe secundă, după un sfert de oră la vreo 16000, apoi să accelerăm cu circa 2000 până la 2500 de km pe secundă în fiecare minut, în medie, sau 40 de kilometri pe secundă la pătrat, accelerația medie după ce atingem pragul de 16 mii de kilometri pe secundă).
-Și dacă ne apropiem de viteza luminii ce facem? Avem capacitatea de a o și depăși? Știința noastră a făcut cunoștință până acum cu multe imposibilități convenționale pentru ceilalți de rând...
-Pentru depășire ne-ar trebui niște tehnică de curbare a spațiului cosmic, pe principiul englezesc al găurii de vierme, sau respectiv să facem niște inducție tahionică, să ne transformăm în ființe cu masă imaginară, ca în lumea numerelor imaginare de la matematica de clasa a zecea. Cercetările noastre au făcut deja anumiți pași pe calea aceasta, iar această navă și tehnica noastră ne rezervă unele surprize... Cu toate acestea, dacă reușim depășiri ale vitezei luminii în vid, așteptați-vă ca acestea să fie sporadice și procentuale! Viteza noastră maxim posibilă, atât cât o vom folosi, va fi în majoritatea timpului subluminică - chit că la un procentaj foarte mare!
Un model posibil ar fi așa: din 15 minute de călătorie de mare viteză, în medie, viteza va fi 95% din cea a luminii timp de 13 minute și jumătate, iar în celălalt minut și jumătate, cu 25% mai mare decât aceasta. Iar cele 90 de secunde superluminice nu sunt consecutive, ci distribuite uniform sau cvasi-uniform în tot intervalul de nouă sute de secunde!
-Sună interesant. Atunci, haidem să ne plimbăm prin Sistemul Solar! Măcar câtva timp, să nu mai vedem mingea aia nespălată de sub geamurile noastre. Mie mi-e și silă să mă mai uit la ea!
***
Era deja pe la miezul nopții (ora de vară, ora Italiei) de 6 spre 7 iulie, când Carlo și fratele său Marzio tocmai se regăsiseră, și cu băieții ceilalți în canalul palermitan, iar druzienii vorbeau așa și voiau să înceapă o etapă nouă a periplului lor spațial din perioada intercataclismică planificată de ei.
Comandantul druzienilor, Don Gilberto Grisoni, ordonă mișcarea de pe loc a navei lor spațiale, cu mențiunea specifică și expresă „Puneți la bătaie maximul posibil al parametrilor noștri de putere, să ne dovedim puterea în fața tuturor băieților”.
-Încotro să mergem mai întâi? întreabă spațio-piloții.
-Spre Venus și Mercur! Vom capta imagini la nivel de cadru microsecundic ale ambelor planete, spre deliciul colegilor noștri, apoi ne vom apropia de Soare până la o distanță de siguranță de câteva milioane de kilometri (pe care o decideți voi), după care vom merge în direcție opusă, către Marte, dar ocolind Pământul la minim cinci sute de milioane de kilometri distanță, ca băieții să nu mai fie deranjați de mingea jegoasă de sub geam, facem și pe-acolo niște poze de aproape, la cadrele cele mai restrânse în timp posibile (sub o microsecundă), căci și viteza de deplasare va fi foarte mare - și nu uitați indicația mea: Cu toată viteza posibilă și imposibilă! A sosit timpul cel mare!
S-a făcut: acei 16000 km/s pomeniți mai înainte au fost atinși chiar mai repede, după doar patru minute și jumătate (în loc de 15) de la semnalul pornirii, spre marea satisfacție a Comandantului, iar după aceasta, în fiecare secundă viteza se mărește în medie cu câte 50 de km, sau accelerația de cincizeci de kilometri pe secundă la pătrat, în loc de 40 - iarăși, druzienii sunt plăcut surprinși de performanțele lor dincolo de așteptări. Iar media de viteză a primelor 4 minute și jumătate este calculată instant și afișată pe bord chiar sub nasul tuturor spectatorilor - 8400 de km pe secundă. Și viteza curentă este actualizată secundă de secundă și arătată pe diferite panouașe și ecrănașe de pe tavanele sălilor de la etajele navetei, ca toată lumea să vadă „cum stăm”.
Așa că după acele 270 de secunde inițiale, distanța de la Pământ a crescut până la 2 535 000 de kilometri, ceea ce înseamnă că Mingea se face tot mai mică, de parcă niște melci invizibili ar împinge-o spre un perete negru presărat cu puncte luminoase, sau ca și când s-ar dezumfla din cauza unui ac nevăzut cu gămălie. Ajunge de aproape două ori mai mic decât se puteau vedea normal Luna și Soarele de pe el. Apoi micșorarea continuă!
După încă o oră și jumătate, nava depășește cei 95% promiși din viteza luminii, cu o distanță parcursă ca și când ar fi mers cu jumătate din viteza luminii în toate acele 5400 de secunde. Bineînțeles că Pământul s-a făcut mult, mult mai mic, Luna s-a topit și ea întru depărtare, deja după primele 5-6 minute din acest al doilea interval druzienii nu mai erau deranjați de aspectul de bilă insalubră al Pământului, depășiseră între timp și Venusul cu o mare iuțeală, și erau fascinați de cele ce se petreceau, mulți dintre ei simțindu-se ca la un film la cinema despre Spațiul Cosmic sau, unii dintre ei, ca într-o vizită la un Orășel al Copiilor prin vreo navetă de divertisment cu imagini și video din spațiu, căci în copilărie văzuseră și așa ceva. În privința gravitației la bord, lucrurile erau sub control, căci ingeniozitatea tehnologiei aerospațiale druziene asigurase posibilitatea menținerii reglabile a unei gravitații similare cu cea terestră (cu trepte din 5% în 5%, de la 5 la 200 de procente din gravitația de la Ecuator), plus opțiunea de totală imponderabilitate - astfel că druzienii aveau la dispoziție o plajă de combinații în care să se joace de-a cântarul în spațiul cosmic. Venusul ca Venusul, unii tocmai savurau pe ecrane proaspetele poze captate de la depărtări razante de minim 500 000 de kilometri (când trecuseră pe lângă planetă - dar cu mărire de tip Zoom de până la 15 000 de ori, cu calitate de 5120 de pixeli a imaginilor, ca și când ar fi trecut de cincisprezece mii de ori mai aproape de Venus).
Numai că planeta Venus este și ea permanent acoperită de un strat de nori cu fulgere, așa că primele poze nu afișau suprafața ei, ci doar norii portocalii, ca pe o variantă portocalizată a Pământului din primele zile de la dezastru, tot cu nori și fulgere - astfel că pentru al doilea rând de poze venusiene fusese activat Modul Ingenios de Pătrundere, capabil să se uite pe sub nori, ca urmare se vedeau și munții galbeni și stâncile de pe solul auriu cu crăpături al planetei Venus, inclusiv un video unde un râu de acid sulfuric provenit de la ploile din nori se scurgea zglobiu pe un versant vestic din munții Maxwell Montes.
Venusul ca Venusul, cum ziceam mai sus, dar pe parcursul minutelor de creștere a vitezei, un alt spectacol îi capta și el progresiv pe druzieni: Soarele, care se tot mărea pe geamul virtual proiectat pe tavan, deasupra capetelor lor (în fiecare sală în care erau adunați dintre ei). El creștea puțin câte puțin, din cinci în cinci secunde, dar tot mai clar pe măsură ce viteza se mărea. După alte câteva minute s-a trecut și pe lângă Mercur, tot frizant-razant de la doar 140000 de kilometri, cu factor telescopic de mărire Zoom de 18 000 de ori de data aceasta (adică de parcă ar fi fost la numai vreo 7 kilometri și 777 de metri distanță de sol), și tot cu o calitate a imaginilor de tip 5120px, dacă ar fi să comparăm cu maximul obișnuit al calității care era pe platforma video YouTube, de doar 1080 px HD. High definition-ul druzian este unul incomparabil mai bun, se văd și stelele de pe cer prin poze.
Însă ei nu au pe moment ochi și pentru Mercur, decât poate cel mult câțiva dintre ei, căci Soarele în creștere îi ține pe loc mai departe. Cine este atent la noile poze, vede imagini cu stânci, munți răzleți, puzderie de cratere, o suprafață maronie foarte iluminată de un Soare mare pe cerul negru înstelat, două poze și un video surprind câteva căderi de meteoriți pe viu, lovind pământul de pe Mercur fără menajamente și fără vreun sunet sau dâră de lumină, în lipsa unei atmosfere care să le dea sunet, frână și pată de culoare luminoasă; o altă poză surprinde un răsărit de Soare pe planeta Mercur.
Pe 27 iunie 2023 planeta fusese la minimă distanță de Soare, iar pe 10 august urma să fie la maximum, astfel că acum era pe la 52 de milioane de kilometri de Soare (variind între vreo 46 și 68), și pentru că nu demult planeta fusese aproape de Soare și are o rotație specială, foarte rapidă și eliptică, acel răsărit era de fapt partea a doua dintr-un Răsărit Dublu, cum mai au loc pe Mercur din cauza acelei rotații cu ștaif de mai sus. Detaliile acestea sunt scrise în timp real pe poză.
Unul dintre druzieni, pe nume Rigoberto di Ceresio, chiar întreabă:
-Ăsta este Răsăritul numărul unu sau numărul doi?
-Numărul 2! Numărul 1 a fost acum câteva zile, mai aproape de periheliul mercurian, răspunde alt druzian pe care îl cheamă Sibaldo Cemporio.
Mai trec câteva minute și Soarele devine tot mai uriaș, acoperind tot geamul de pe tavan (în care, de altfel, puteau încăpea vreo sută șaizeci de Luni Pline văzute în mod normal de pe Pământ). Diametrul angular al geamului este de 100 de grade. Se văd petele închise la culoare de pe burta Soarelui - căci, precum se știe de la Astronomie, Soarele are și el niște alunițe pe burtă, numite pete solare - și șerpii de foc care i se plimbă periodic și i se ridică de pe burtă și-i și țin loc de floci... pardon, de păr, și care sunt numiți protuberanțe solare. În mod normal, în vidul cosmic nu există temperatură, dar în apropierea Soarelui - și ținând cont și de materia din care este alcătuită nava, materie valabilă la viteze subluminice - energia stelei se transformă în căldură dacă întâlnește măcar puțină materie formată din atomi suficient de apropiați, așa că și stratul învelitor al Navei se încinge pe măsura apropierii de Soare, ajungând la peste 1000-1500 de grade Celsius și chiar mai mult, pe măsura înaintării.
Mai devreme am văzut cum Comandantul îi lasă pe piloți să decidă distanța minimă de la Soare, iar aceste clipe sunt esențiale pentru punerea la mare încercare a rezistenței termice a navei. Până la temperatura de 2000 de grade Celsius, stratul protector izolează bine nava, însă dincolo de aceasta, temperatura ambientală de la bord, care era de 21 de grade Celsius, începe în medie să se mărească cu un grad pentru fiecare 40 de grade câștigate de pătura externă de protecție termică.
Druzienii sunt niște oameni speciali în materie de forță fizică și nu sunt neapărat răi de căldură, de altfel se așteptau și la o creștere a căldurii în caz că se apropie prea mult de Soare, totuși după ce căldura de la bord ajunge pe la 50-60 de grade unii dintre ei încep să vocifereze, iar când canicula spațială trece de pragul de șaptezeci de grade, cineva strigă:
-Comandante, aici deja ne ardem! Nu ordoni întoarcerea către spațiul larg?
-Ar fi trebuit să ne îmbrăcăm în costumele speciale antitermice, zice cineva care poartă numele Gebardo di San Piro.
-Avem, dar nu ajung pentru toți, doar pentru vreo 30% din pasageri. Când ajungem înapoi pe Pământ, trebuie să mai producem din ele și să îmbunătățim învelișurile termice la ambele nave, acum că am văzut ce pățim pe lângă Soare.
Între timp, la secundă, ajunși la o distanță minimă de 1250000 de kilometri față de suprafața solară, și deja printre vârfetele celor mai întinse dintre protuberanțe, piloții fac întâi manevra de întoarcere de 90 de grade la dreapta, apoi de 45 de grade dreapta-înapoi (ca să nu se ducă drept înapoi înspre Pământ, ci să îl ocolească după cum li se poruncise), chiar în clipele când Comandantul îi fulgera și el cu o privire aspră, ca să le ordone forțat întoarcerea. La modul fracționar de secundă, distanța apucă totuși să mai scadă la minimul absolut de 1 222 000 de kilometri, cu o temperatură externă de 4360 de grade Celsius (cea efectivă la sufrafața Soarelui fiind cam 5505), ceea ce înseamnă că și la bord lumea se perpelea deja pe la 80 de grade de căldură, mai rău decât pe canicula spaniolă. Încă nu trecuseră decât 21-22 minute din ora și jumătate de mai sus, sau vreo 25 de minute de la noua pornire din dreptul Pământului, așa că viteza pe secundă a navei încă mai creștea, era acum circa 81 000 de km pe secundă, câștigând alți câte 50 de km noi secundă de secundă, prin accelerație, ca o medie grosieră.
Druzienii pot să vadă exact distanța față de Soare și Pământ, viteza curentă, accelerația și totalul de kilometri parcurși atât în iterația de călătorie curentă, cât și de când au decolat (nefiind mare brânză de deosebit între cele două, căci droaia milioanelor de kilometri de-abia de-acum a început să curgă). Deși viteza de depărtare față de Soare era rezonabilă, durează totuși mai multe minute până ce căldura interioară se domolește suficient, abia peste vreo patru minute se revine la normal. Treptat, alunițele și șerpii solari se micșorează și ei la loc, mingea de foc auriu-portocaliu revine apoi și ea în limitele geamului de pe tavan, iar când viteza era pe la 120000 de km/s, un druzian pe nume Gelasius van der Wald (originar din Olanda, dar cu tată naturalizat italian) întreabă:
-Destinația următoare este planeta Marte?
-Da, va trebui să mai reducem din distanța de ocol față de Pământ, căci Marte este la 336 de milioane de kilometri de Pământ la această dată, vineri în 7 iulie 2023, și plănuiserăm inițial să ocolim mai de departe Pământul, însă nu am putea astfel să trecem suficient de aproape de Planeta de Rubin. Însă vă garantez că nu vă va mai deranja pentru câtăva vreme priveliștea Pământului! zice Comandantul.
Dar piloții vor aplica această reducere a unghiului de ocol terestru peste câteva minute, nu acum, ca să ne mai îndepărtăm de Soare. Căldura s-a potolit, dar stratul termic mai are nevoie de timp să își revină. Ne vom întoarce pe Pământ cu câteva lecții de spațiu învățate!
-La ce distanță de Soare este acum Marte?
-Aproximativ 246 de milioane de kilometri. Mai avem încă două sute de milioane de kilometri în linie dreaptă până la planetă, însă cu ocolul ajustat pe care îl avem de făcut față de Pământ, mai avem de fapt circa 210!
Cu răbdare, și cu viteza încă în creștere, druzienii trec și pe lângă Marte, de unde de asemenea se aleg cu o răpăială de fotografii la microsecundă (și chiar mai jos, frecvența maximă de foto fiind de 20 de megaherți, adică la 50 de nanosecunde o dată) și câteva clipuri video, care firește că sunt apoi desfășurate cu încetinitorul ca să aibă și oamenii timp să înțeleagă ceva. Se văd în principal întinderile de nisip roșiatic, munții sterpi ai Planetei Roșii, norii alb-crem de pe cer și ceva gheață pe la Polul Nord marțian, plus soarele în variantă pitică de pe același cer. Una dintre poze capturează chiar un Rover americănesc aflat la 550 de km nord de Ecuatorul marțian, care era în mișcare, având o dâră pe nisip în spate.
-Nu o să mai aibă la ce să le folosească lor asta, noi trebuie să confiscăm acum toată aparatura spațială rămasă de la cei vechi, opinează un druzian cu numele Ciro Verbani.
-Dacă progresăm bine cu tehnicile de adăpostire, conversie a gazelor la apă și oxigen și adaptare plus protecție termică, am putea face pe Marte o primă colonie cu circa 50 de colegi până în 2033, adică peste zece ani, spune Comandantul Gilberto Grisoni.
-Păi și dintre supraviețuitorii de pe Pământ, care vor fi fost deja căliți în condiții grele, dacă recrutăm dintre ei îi vom putea folosi. Mai ales dacă rămân puțini, ar putea fi destul de ușor de convins să intre în Mișcarea noastră și să primească și planul nostru de cucerire spațială, face pe futuristul un subaltern al Comandantului, pe numele său Evaldo Peruri.
-Vom ajunge în mod sigur până acolo! decretează Comandantul optimist. Ia să vedem câtă viteză avem noi acum... Aha, tocmai trecem de 200 000 de kilometri pe secundă! Cam în 15 minute vom putea începe odiseea superluminică, să ne convingem cum putem noi să sfidăm spațiul și timpul, aici, departe, în Cosmos. Până atunci însă, propun să ne pregătim și să ne energizăm cu toții cu doza regulată de licoare!
De mai multe ori pe zi, în fiecare zi, oricare druzian are datoria să ingereze o doză de licoare verde la fiolă, preparată după o rețetă îmbunătățită și actualizată, venită chiar din familia comandantului Grisoni, iar în prezent rețetele sunt puse la punct chiar de Comandant, mai exact încă din anul 1983. În medie, un bun druzian înghite patru doze de câte 15 mililitri pe zi, și de multe ori nici nu mai are nevoie de altă băutură sau mâncare, inclusiv din copilărie, acei mililitri salvându-se și conservându-se cu multă energie în organism. Iar densitatea licorii druziene, așa cum este ea elaborată după rețeta cea mai recentă a Comandantului, este de 2.16 miligrame pe milimetrul cub, adică de peste 2 ori mai mare decât a apei. Și atunci, 15 mililitri înseamnă 32.4 grame de materie verde (dar un copil care vrea să se facă druzian trebuie să ia până la 6 doze pe zi, până la 12 ani, apoi până pe la 22-23, când se consideră terminată dezvoltarea corpului, până la 5 doze, după care patru pe zi).
Înseamnă atunci că în prima parte a vieții, cineva care vrea să facă parte din Mișcarea San Druso trebuie să ingereze, în medie, cam 65 de kilograme de licoare anual, sau vreo 30 de litri băuți ca volum, iar din aceste kilograme, o bună parte nu se pierd prin consum energetic, ci se depun în organism sub formă de mărime și forță, ceea ce face ca un tânăr druzian modern să fie, de multe ori, la o înălțime cu mult peste 2 metri, cu mușchi mari și umeri foarte lați, ce depășesc lejer 100 de centimetri de multe ori de la dreapta la stânga, capete cât banița și, din ce în ce mai frecvent, peste 200 de kilograme la maturitate. Mușchi, nu exces de grăsime!
Excesul de grăsime a fost ceva obișnuit la luptătorii de sumo japonezi. NU este cazul și la druzieni!
Și adultul druzian își continuă licorizarea, desigur, cu vreo 47 de kilograme pe an sau circa 22 de litri băuți, și în plus sunt bine deprinși să nu consume altceva, fapt care îi avantajează la păstrarea cât mai mult timp a altor rezerve de hrană neatinse. În plus, s-a constatat că organismul unui om druzian este imun la monoxidul de carbon - poate trăi transformându-l în oxigen și carbon inofensiv în sânge, grație licorilor!
***
Astfel, ca într-un moment de reculegere, în timp ce străbat cu tot mai mare celeritate cordonul de asteroizi dintre Marte și Jupiter (pe cel mare, căci există și unul cu numele Kuiper mai încolo, pe la Uranus și Neptun), druzienii își iau sincron doza de licoare cuvenită.
-Până să ajungem la Jupiter, deja ne vom putea testa capacitățile superluminice, anunță Comandantul după aceasta. Observați ce mult a descrescut Soarele pe cer, nu? Am ajuns să vedem Splendoarea Spațială în desfășurare... Dacă ni se va dovedi că depășim viteza luminii, în următoarele decenii toate stelele pe care le vedeam noaptea pe cer vor fi ale noastre! Și cu telescopul sau ochelarul, și în persoană!
-Și pe colegii noștri care ne trădează vom putea să îi pedepsim deportându-i în spațiul cosmic singuri în capsule.
-Capsulele noastre transparente care rătăcesc în spațiu cu viteze definite! Cine stă în ele va avea senzația că este complet gol în spațiu, nu o să vadă nimic împrejurul său în afară de spațiu, căci pereții capsulelor sunt suficient de transparenți. Vor avea regenerare de oxigen și vor sta acolo până crapă de foame și de plictiseală!
Într-adevăr, pe timpul ultimei sute de milioane de kilometri despărțitoare de Jupiter, se consumă complet intervalul de o oră și jumătate zis mai sus. Viteza mai crește apoi vreo două minute până pe la 292 000 km/s, iar comandantul le ordonă piloților să testeze modul superluminic al navei, nu înainte de a le cere celorlalți să stea atenți și concentrați pe poziții, tot ca la un moment de reculegere.
Operațiunile cu pretenții tahionice și de curbare spațială, așa cum fuseseră ele concepute în programul navei, sunt efectuate și, din datele afișate de computerele și ecranele de la bord, începe să se vadă că de la momentul marcat cu T0, de la ordinul dat de Comandant, în fiecare minut se circulă acum cu un model de viteză mixt:
* 50 de secunde sunt subluminice, cu o viteză medie de 98%-99% din cea a luminii în primele 3 minute, apoi 99 și ceva la sută din aceasta;
* Restul de 10 secunde au o medie superluminică, dar cu un coeficient de depășire destul de timid spațiu-timp, de la 1 la 5 la sută în acele prime 3 minute, abia apoi trecând la 5,5% în minutul 4, 6.25% într-al cincilea, 6.72% în minutul 6, apoi pe rând la valori crescătoare cu rată variabilă a procentului de depășire, ca 7.17%, 7.5%, 8.2%, 8.88% (minutul zece), apoi 9-10 procente - iar viteza subluminică este și ea foarte aproape de limita de sus, la 99.5% în minutul 10.
După primele 10 minute, raportul dintre secundele sub și superluminice se mai schimbă, ajunge de 48 la 12, de obicei cu cele superluminice presărate întâi prin prima și-apoi a doua jumătate a intervalului de un minut, fără a fi consecutive toate. Iar procentul de depășire a vitezei luminii trece de 10%, continuând să crească de la minut la minut, dar tot câte puțin, astfel că de pildă minutul 15 din meciul superluminic se soldează cu 48 de secunde la rata 99.61% (cu două zecimale exacte) și alte 12 secunde peste viteza luminii, dar doar cu 12.8% mai mult.
-Cam timidă reușita asta, nu prea este ușor să treci de viteza luminii, constată Comandantul.
-Mie mi-a luat-o razna limba de la ceasul de mână, în fiecare minut merge 48 de secunde înainte și douăsprezece înapoi! comentează un druzian.
-La mine a înțepenit aproape complet... totuși, în ultimele cinci minute secundarul s-a dat înapoi cu vreo patru poziții! raportează altcineva. Cum se face că la bord ceasurile merg neperturbate? Ele nu folosesc tot secundele de Cesiu? Ar trebui să le utilizăm tehnica și la ceasurile noastre personale, că se împlinește ce se spunea în Teoria Relativității despre timpul care stă pe loc la viteza luminii și se dă înapoi dacă o depășim...!
-De curiozitate, dacă vă cântăriți acum, în condiții normale de gravitație echivalent terestră, ce vă arată cântarele?
-La mine zero! zice un haidamac druzian care în mod normal avea cam 220 (și de kilograme, și de centimetri).
-La mine tocmai s-a dat sub zero! Cu cât... Cu o poziție! E minus unu! De fapt 499, că are capacitatea circulară 500.
-Și la mine tot minus unu, dar cu semnul minus în față! Nici nu știam că avem aici cântare construite cu semn negativ...
-Adică exact ceea ce se spune la fizică despre tahionii cu masă negativă! Stai cuminte sub viteza luminii? Cântărești cu plus! Atingi viteza luminii? Ești zero! O și bați? Ești pe minus!
-În camera încastrată din mijlocul încăperii de la Etajul 1 avem un ceas de perete special și un cântar superluminic. Să mergem acolo, câți putem, și să ne uităm! îi cheamă Comandantul pe ceilalți.
Între timp și Planeta Jupiter cea mare fusese depășită, lesne de priceput că și cu un nou ropot de poze și micro-filmări pe cinste, inclusiv cu o înregistrare audio a sunetului ciudat, de fierătanie muzicală, al atmosferei jupiteriene și un video cu Marea Volbură de Pată Roșie, care era ca o variantă rubinificată a Trâmbei de la Palermo.
Druzienii ajunși în Camera mai sus amintită, care are 400 de metri pătrați și este un pătrat cu cinci metri înălțime, observă cum ceasul de pe perete merge neperturbat, secundă cu secundă, cu afișaj analog și digital deopotrivă. Cântarul este compartimentat, pentru 16 persoane odată, iar cei care se urcă pe el își văd kilogramele obișnuite, mai toate cu cifra 2 în față, pe câtă vreme imediat ce ies după colț la primul cântar clasic, se văd iar cu zero sau cota minus unu. Mai mult, în interiorul acelei camere, și ceasurile lor de la mâini re-merg normal, dar se tâmpesc instant la loc de cum ei ies, sau își revin iar când intră la loc. Destui dintre ei, cât sunt ei de instruiți și de căliți cu substanța durităților vieții - fie ea verde în față sau nu chiar așa de verde -, se plesnesc peste ochi de uimire.
-Ia te uită, tată!... Este ceva special în aer care reglează lucrurile! Ce face așa special aerul de acolo? Există cumva un magnetism superluminic? Că dacă da, putem să îl aplicăm și noi la altele!
Și mintea druzienilor mai merge:
-Dacă există magnetismul depășirii vitezei luminii, îl putem aplica eventual și la planeta Pământ ca să o convertim la calendarul universal de 364 de zile de 24 de ore fără anotimpuri, poate așa obținem un rezultat garantat și chiar și alte fenomene fascinante!
-Nu, acesta este alt tip de energie decât cel magnetic pe care îl vrem noi acolo, le explică Comandantul. Aici avem anti-energie, meta-energie sau energia virtuală, ori imaginară! Terminologia este proaspătă și pentru noi, abia atingem aceste noțiuni și încă nu avem cele mai potrivite definiții științifice. Așa că să nu ne mirăm încă de amalgamul de cuvinte. Iar în ce privește masa negativă superluminică expusă în Teoriile vechi ale Relativității, de fapt ea este nu negativă, ci imaginară! Este o diferență între numărul -1 și radical din minus unu. Nici cântarele noastre obișnuite nu sunt pregătite pentru asta, ele v-au afișat minus unu, dar de fapt trebuia afișat radicalul - un lucru de altfel imposibil tehnic pentru gradațiile aritmetice de pe ele. Și ca să vă convingeți de cubul de anti-energie din această cameră, care face lucrurile normale și când trecem de viteza luminii, haideți să mai experimentăm ceva: să aducem înăuntru un cântar obișnuit, iar eu personal mă cântăresc pe el și vă arăt că este numărul normal, iar când scoatem cântarul afară, ajungem înapoi la imaginația cu minus!
Și așa a și fost. Masa netă a Comandantului Druzian este 180 de kilograme, la o înălțime de 208 centimetri, tot netă*, dar aici el fiind echipat, ajunge de fapt pe la 211-212 cm și 205 kilograme, iar cântarul superluminic chiar afișează limpede numărul 205, însă afară el se încăpățânează să indice minus unu și înainte, și după... chiar cu tentă spre -2!
*Fără a se socoti niciun articol de îmbrăcăminte, nici măcar ciorapii și părul de pe cap. Iar masa netă se consideră și ea când ești gol pușcă.
-Bun, asta înseamnă că am depășit ceva mai bine viteza luminii. Cu cât trecem mai dincolo de ea, cu atât masa negativă, pardon, închipuită, a Teoriei Relativității trebuie să crească.
Și într-adevăr, pe tot parcursul acestei pălăvrăgeli hiperștiințifice, minutele continuaseră implacabile să treacă, în minutul 20 al Meciului Vitezei proporția fusese de 48 cu 99.72% și 12 cu 19.2%, iar la minutul 25 se ajunsese la „doar” 45 de secunde subluminice, cu 99.76% din viteza luminii sau litera c a lui Einstein, și sfertul de minut rămas era cu peste 20% mai presus de ea, mai precis 20.48%**.
** Desigur, un model de medie ponderată a vitezelor de deplasare, în care cele 45 de subluminice puteau varia în viteza efectivă, de pildă unele cu 99.72% și altele cu 99.8% din c, iar celelalte 15 puteau fi cu valori între 20 și 21 de procente peste c. Sau, în cazul secundelor de tranziție de la subluminic la superluminic și invers, cu valori extrem de apropiate de cei 299 792 458 de metri pe secundă, doar cu foarte puțin mai mari sau mai mici, ori chiar cu procentaj intermediar precum doar vreo 10% din excedentul de 20%.
Când druzienii tocmai se lămuriseră cu camera superluminică și Comandantul observase tendința către imaginarul minus doi, de fapt tocmai se terminase minutul treizeci superluminic, unde distribuția secundelor de viteză fusese de 44 de subluminice cu o medie de 99.83% din viteza luminii, iar celelalte 16 aveau, în medie, exact 22.22% peste ea.
Sau și mai exact, monitoarele afișau acum și viteza medie pe tot minutul scurs, cam 317182.42 km/s sau cu vreo 5.8% peste viteza luminii.
-Dar proporția aritmetică a kilogramelor imaginare cum funcționează? întreabă luptătorul druzian Gladio Spadaforo, cel mai înalt și mai greu dintre toți, a cărui zi de naștere de 23 de ani fusese chiar pe 5 iulie și care avea vreo 2.7 metri înălțime și circa trei sute de kilograme cu bătaie, cu tot cu echipamentul de pe el. Dacă pentru 5-6 procente peste viteza luminii masa este -2, la dublul vitezei luminii ce o să vedem? Masa noastră normală cu minus în față? Pardon, minus radical e de fapt.
-Abia descoperim și noi aceste comportamente, pe măsură ce observăm cu ochii noștri practic, adică empiric, o să înțelegem mai bine cum merge. Avem o formulă numită masă relativistică, anume că masa noastră normală în kilograme, invariantă sau rest mass pe englezește, este produsul dintre masa noastră relativistică, aceea considerată în mișcare pe această navă, și afișată aici pe cântarele obișnuite, și un coeficient grecesc ipsilonic care este 1 supra radicalul diferenței dintre 1 și raportul pătratului vitezei navei cu pătratul vitezei luminii.
Mai exact, masa noastră de aici de pe navă, cea relativistică pe cântarele clasice, este raportul dintre cea normală, invariabilă, cunoscută de pe Pământ, și radicalul din numărul ”1 - viteza noastră la pătrat împărțită la viteza luminii la pătrat”.
-Dar atunci, înseamnă că pe măsură ce creștem spre viteza luminii, radicalul acela tinde spre zero, iar relativistica la infinit! Dacă împărțim masa noastră normală, invariabilă, precum 218 kilograme, la un număr care tinde la zero, obținem o masă tot mai mare de afișat pe cântarele noastre normale de aici, adică pe cea relativistică. Atunci, la viteza luminii, cântarele ar fi trebuit să o ia de fapt razna spre infinit, nu spre zero!
-Știm noi vorba aceea, „Extremele se ating”. De la razna asta spre infinit, cântarele n-au mai știut ce să afișeze și au pus valoarea zero, care este ca o valoare de avarie, din oficiu sau fallback ori default, cum zic englezii.
-Iar la depășirea vitezei luminii, inițial masa relativistică, acum convertită la valori imaginare, ar trebui, la valori procentuale mai mici de depășire, să aibă tot valori mari în modul. Nu minus unu și minus doi!
-Cum înțelegem, se zăpăcesc de-a dreptul cântarele normale. În schimb, ce avem în camera aia ne calculează masa adevărată, pe cea invariantă.
-Dar dați-ne și nouă niște exemple numerice cu masa aia relativistică în funcție de viteza luminii! Ca să pricepem mai concret cât ar fi trebuit să cântărim pe astea normale la o viteză sau la alta!
-Hai atunci s-o luăm așa: Dacă ai 95% din viteza luminii, și 218 kilograme în stil normal, ca să obții valoarea de pe cântarul normal trebuie să îl împarți frumos pe 218 la radical din numărul „1 - (0.95 la pătrat) / (1 la pătrat)”, adică la radical din 1-0.9025 sau radical din 0.0975, care vine vreo 0.31225, foarte puțin sub valoarea asta. Deci îl împarți pe 218 la 0.31 și ceva, e ca și când îl înmulțești cu 3 și ceva, cât face 1 împărțit la 0.3 și ceva ăla. Ar veni puțin peste 698 de kilograme astfel, pentru 95% din VitLum!
-Uau!
-Chiar așa. Iar pe măsură ce te apropii mai mult de vitea luminii, de pildă la 99 la sută sau 99.8, radicalul ăla o să fie dintr-un număr și mai mic, iar 218 împărțit la el va crește tot mai mult, că e ca atunci când înmulțești numărul 218 cu un alt număr supraunitar care tot crește: 1 împărțit la 0 foarte puțin virgulă ceva. Dă-ți seama că pentru fix viteza luminii, rezultatul ăsta este plus infinit!
Și cum cântarele NU sunt pregătite pentru așa ceva, se refugiază la cealaltă extremă, extrema zero!
-Eh, dar măcar puteau fi programate să se blocheze la valoarea maximă de afișare, să zicem 9999 cu 99 de sutimi, și să afișeze un mesaj de eroare de tipul „Overflow in numeric type”, ca în programarea pe calculator, dacă tot suntem la ora de engleză. Ar trebui să corectăm asta!
-În fine. Dar cum rămâne atunci cu superluminica? Să luăm cazul când avem 5% peste viteză, formula aia s-ar transforma în 218 împărțit la radical din „1 minus 1.05 la pătrat împărțit la 1”, radical din -0.1025, care iarăși vine 0.3 și ceva, de astă dată în imaginar, și împărțirea lui 218 la el este iarăși ca o înmulțire cu 3 și ceva, tot imaginar, vorba e că ar da vreo 680 de kile imaginare. Mai multe decât a avut Manuel Uribe din Mexic în realitate.
Și mai pe scurt, dacă procentul ăla superluminic este 20% în loc de 5%, masa în imaginar ar fi cam 328 de kile și jumate. Și atunci, noi adineauri cum de vedeam chestii cu -1 și -2? Sau, mă rog, în funcție de cântar, putea fi 499 sau 498 dacă maximul gradabil era 500, dar vedeam că se dă puțin înapoi sub limita de 0 în loc să crească până sus la alea maxime ori cvasi-maxime, de exemplu trecea sub 0 la 999 sau 998 pentru cele cu maxim 1000. Nu se potrivește cu formula de mai sus, fie și la o conversie a imaginarului la un întreg normal...
-Deh, ce să-i faci, atunci când ieși de pe tărâmul normal al vitezei și-al matematicii de zi cu zi, nu te aștepți la comportamente logice. Asta este situația.
-O fi, dar la acest moment măcar știm că am putut depăși viteza luminii! Și că avem soluții ca să măsurăm normal cantitatea și timpul chiar și acum, doar că împărțim viața în două moduri de operare: unul limitat, care o ia razna când trecem de viteza luminii, și unul mai capabil, care ne ține în frâu chiar și atunci! Ca atare: Trăiască progresul științific!
-Să trăiască!
-Doar o curiozitate aritmetică mai am, legat de kilogramele superluminice: dacă, să zicem, dublăm sau triplăm față de viteza luminii, înspre ce tind kilogramele noastre conform vechii formule?
-Haidem să vedem. Dacă umblăm cu o viteză de șase ori cât cea a luminii, formula ne dă 218 pe radical din 1-36, adică îl împarți la radicalul lui -35, și atunci iese ceva pe la 36.85 de kilograme imaginare. Adică devenim tot mai ușori... în planul imaginației!
-Atenție însă că pentru împărțirea unui număr natural la un număr imaginar, câtul imaginar trebuie pus cu un semn minus în față! Pentru că dacă înmulțești două numere imaginare (toate având coeficienți pozitivi în contextul nostru), obții un număr negativ, și mai trebuie un minus ca să îl faci pozitiv. Vorba ce zice: Minus și cu minus se compun și dau plus. Deci kilogramele imaginare îl mai au și pe nenea Minus pe lângă ele!
*
În timpul acesta, minutele treceau mai departe și tendința superluminică a navetei se mărea într-adevăr. La minutul 45 de distracție superluminică, ponderea secundelor se făcuse de 40 cu 20, sau, mediat, 40*99.89% + 20*131.36% din Covrigul Mușcat al lui Einstein. Iar la momentul toastului verbalizat de mai sus, se finaliza al cincizecilea minut, fără pauză între reprize, cu 39 de secunde de 99.91% din Viteză și alte 21 cu 35.15% din ea, sau media generală pe minut: vreo 336 499 km/s, cu 112.244 procente din viteza luminii.
Aceste 50 de minute erau echivalentul a circa 54 de minute petrecute exact la viteza luminii, iar constatarea în cauză chiar apare scurt pe ecran, pentru care fapt Comandantul spune:
-Am salvat patru minute-lumină!
-Ar veni circa cinci-șase minute salvate la fiecare oră, ne aduce aminte de regimul de zile-câștig din pușcăriile terestre, unde dacă munceai puteai câștiga 3-5 zile în minus la pedeapsă pentru fiecare treizeci de zile din calendar. Din viitorul fost calendar! Dar aici, la noi, deocamdată viteza pe care am produs-o ne încurajează mult prea puțin. Nu ne putem dezvolta în timp util, să zicem în următorul an-doi, tehnicile de viteză, astfel ca să depășim mai cu spor viteza luminii? Dacă într-o oră abia câștigăm 15% viteză deasupra, și asta după alte 1-2 ore de creștere de la zero, nu e prea încurajant!
-Ba gândește-te mai bine, chiar este o performanță, vorbim despre o progresie geometrică a vitezei superluminice aici, fă-ți mai bine socoteala. Modul de operare superluminic, cu tahionizare și curbare spațiu-timp, spre deosebire de progresivitatea subluminică de la început, are o progresie a vitezei care este nu aritmetică, nu-i liniară, ci geometrică!
Și oricum, să atingi viteza luminii în mai puțin de 100 de minute tot este remarcabil. Desigur că mai putem îmbunătăți propulsia subluminică și mai avem de cercetat și la cea superluminică. Vom avea de aici enorm de multă treabă interesantă! Așadar, să ne bucurăm de aceste clipe - niște ceasuri scurte pentru noi, niște clipe uriașe pentru progresul spațial omenesc!
Sau ca să ne luăm de legendarul Neil Armstrong - clipe scurte pentru noi, clipe uriașe pentru spațiul omenesc! Spațiul cosmic a fost creat de Dumnezeu pentru om, nu omul pentru spațiu.
-Pe unde mai suntem acum? De Jupiter am trecut, de Saturn sigur...
-Da, suntem între Saturn și Uranus.
-Cum!? Și NU am făcut poze cu inelele?...
-Ba da, uite-le pe galeria electronică de acolo, doar că nu am avut noi ochi de ele că stăteam la discuții aici, zice Comandantul. Ia uitați câte pietre magistrale sunt unele lângă altele acolo în benzile rotunjite dimprejurul lui Saturn! Și sateliții... Titan, Enceladus, Mimas cu craterul...
-Am putea inaugura o mină de exploatare a titanului lichid de pe Titan al lui Saturn.
-Da, dar asta probabil după 2025. Întâi facem Calendarul și Anotimpul Universal acolo pe Pământ, se liniștesc apele între timp și-apoi putem să ne ocupăm de schema de colonizare și de exploatare. Țintele noastre de colonizare imediată sunt Luna și Marte, iar pentru exploatarea minieră, avem în graficul de până în anul 2030 înscriși vreo 25 de asteroizi, bineînțeles Luna și Marte, și alți câțiva sateliți importanți, precum Ganymede, Io și Europa ai lui Jupiter, și respectiv Titan de la Saturn. Până la sfârșitul lui 2030 vom avea deschise mine peste tot pe-acolo.
-Să reconstruim Europa cu minereuri de pe... Europa! glumește druzianul Egobardo Veroimer.
-O vom face în mod sigur. Acum, să ne îndreptăm cu încredere către foarte deranjata axă înclinată la 98 de grade a lui Uranus!
-Cât mai avem până la Uranus?
-Vreo 1.1 - 1.2 miliarde de kilometri, acum planeta este la circa 3 miliarde și douăzeci de milioane de kilometri față de Soare. Cu ritmul actual de viteză, vom fi acolo în următoarea oră.
-Dar nu este totuși o viteză cam mică?
-Nu, imaginează-ți momentul T1 de atingere a vitezei luminii, și închipuie-ți și că în fiecare oră de după T1 se câștigă 15 procente, nu aritmetic, față de viteza luminii, ci geometric, oră de oră față de ora precedentă. Iei coeficientul 1.15 și îl ridici la puterea numărul de ore trecute de la momentul T1, și mai înmulțești cu viteza luminii ca să vezi cât este viteza la momentul de referință T1 + X ore, unde X este puterea lui 1.15 de mai sus. Nu ne-au intrat orele și nici zilele în sac, să observi numai la cât ajungem după o singură zi superluminică!
-Dar putem menține ritmul acesta geometric pentru 24 de ore?
-Da, și chiar pentru mai mult timp. Și vom putea atunge și procente superioare de progresie geometrică pe viitor. Până acum, acest 15% este ceea ce am obținut prin munca noastră în măruntaiele fizicii superioare, care ne duce dincolo de limitele firești. Am analizat și teleportarea și fizica cuantică până să ajungem aici. Tu fă numai calculul vitezei pentru sfârșitul primei zile superluminice (pe care o să-l atingem chiar în ziua asta), și vezi înspre ce mergem!
-Cam 28.625 de viteze ale luminii. Sau puțin peste 8 581 611 km pe secundă!
-Da, așa vom merge în noaptea următoare, 7 spre 8 iulie. Până atunci, vom ieși din granițele imediate ale Sistemului Solar, vom parcurge zeci de miliarde de kilometri, chiar peste o sută (primele două miliarde deja sunt ale noastre), și vom începe să percepem puțin diferit poziționarea stelelor, față de cum le-am cunoscut din cerul de pe Pământ!
-Doar după o sută și ceva de miliarde de kilometri? Raportat la distanțele generale de până la stele, s-ar schimba într-un unghi destul de insesizabil. Numai steaua cea mai apropiată de noi are vreo patruzeci de mii de miliarde (cumplit număr) de distanță! Iar restul... sutele de mii și chiar milioanele!
-Da, desigur că în această călătorie a noastră, care este mai mult o plimbare de destindere și agrement printre problemele mari pe care le avem de înfruntat, nu vom ajunge foarte departe, noi, fizic. Dar avem instrumentele de observație, care ne ajută oricum să vedem de mii și mii de ori mai bine și mai departe decât însuși Marele Telescop Nou James Webb, de anul trecut, care, apropo, a și fost lovit de un mini-meteorit peste ochi încă dinainte de darea în folosință oficială - lucru improbabil pentru noi, care știm să ocolim obstacolele la picosecundă (și chiar mai repede) în spațiu, prin senzorii noștri de inteligență artificială. În orice caz, noi de-acum vom confisca absolut tot ceea ce ține de tehnică spațială de-a oamenilor noștri înaintași, le vom refactoriza în stilul nostru și ne vom continua misiunea pur și simplu!
-Vom avea și a doua zi de progresie geometrică a vitezei?
-Da, chiar și pe-a treia, și pe-a patra... Avem timp și să ne întoarcem ca să aterizăm pe Pământ la sfârșitul lunii iulie. Profităm acum de călătoria asta pentru că apoi urmează treburi foarte serioase, până la anul sau chiar până în 2025 sigur nu mai prindem un interval de mai multe zile consecutive în care să ne distrăm așa prin cosmos. Uite, mai fă un calcul ca să vezi ce viteză vom avea după două zile. De fapt, pentru fiecare zi în plus, trebuie să adaugi 24 la acel X din formula cu puterile lui 1.15!
-De curiozitate, exemple de alți coeficienți posibili din viitor?
-1.2, 1.25, 1.28... Nu trebuie să fie foarte mari pe oră. Vom lucra și la reglabilitatea acestora din mers. Până în 2026-2027 vom avea o serie de amănunte noi puse la punct, iar până în 2035 sperăm să avem minim cinci nave noi care, fiecare, să fie mai mari decât aceasta! Hai, fă calculul...
-Îmi dă cam 245 650 153 și jumătate de km/s. Deci vreo 819.4 viteze ale luminii.
-Ei, vezi? Acolo o să ajungem! Cu mult, mult mai mult decât la capătul primei zile. Nu sunt 15% în plus față de ea, nu sunt 15% din viteza luminii în plus. Aceasta este puterea geometrică!
-Înseamnă că pe 8 iulie o să facem și mai mulți kilometri decât pe 7! Hai că ajungem totuși destul de departe...
-Nu chiar, am putea face o parte mare dintr-un an lumină, unele schimbări în poziția stelelor vor deveni puțin mai proeminente, dar încă nu vom ajunge prea departe. Abia de pe 9 iulie vom putea vorbi despre unul sau mai mulți ani-lumină în spate! Clipele astea sunt o surpriză și pentru mine, nu credeam că vom ajunge chiar atât de sus, știam cum ar funcționa modelul de viteză superluminic, dar nu mă așteptam să meargă! Însă acum că-l vedem că merge, să tragem cât de mult putem!
-Dar nava noastră... Totuși, vorbim de o creștere amețitoare a vitezelor, până la valori complet ireale, iar Universul este totuși încărcat cu diverse obstacole chiar printre traseele aparent vide dintre stele și planete, sunt meteoriți, asteroizi, comete, chiar particule mai mici, corpuri invizibile pentru că nu sunt luminate de o stea suficient de apropiată... Cum le evităm, la viteze atât de mari? Da, știm că senzorii noștri de obstacol pot să detecteze cu mai puțin de o picosecundă înainte și că putem să facem deviere de traiectorie tot în timpi atât de mici, dar... Suntem categoric departe de a avea o Hartă Rutieră a spațiului cosmic pe distanțe mari, plus că și traficul cosmic al corpurilor este unul dinamic, corpusculii ăștia se tot mișcă, iar o deplasare de câteva sute de milioane de kilometri pe secundă înseamnă deja că ar trebui să facem detecția și manevra de ocol, printr-un spațiu cu adevărat gol, într-un răstimp în care să parcurgem mai puțin de un kilometru... Bine cel puțin că spațiul cosmic este, în majoritatea volumului său, vid de materie!
Avem o rază de bătaie de la care să detectăm corpurile cerești, să zicem câteva zeci de mii de kilometri, și până parcurgem distanța asta noi deja trebuie să fim înscriși pe traiectoria de ocol! Cum am putea-o face eficient, de pildă, la 500 de milioane de km pe secundă?
-La data actuală putem detecta corpuri cu diametre de minim un micrometru de la distanțe de maxim cinci milioane de kilometri de navă, cu mecanisme de detecție ce pot reacționa în minim 0.05 picosecunde, și să răspundem cu mecanisme de ocol săvârșibile în alte minim 0.15 picosecunde, deci 0.2 ps minimum tot procesul de evitare a unei coliziuni. În anii următori vom micșora mai mult timpii de răspuns și diametrele detectabile și vom mări distanțele de detecție-prevenție. Iar la viteza mai sus amintită, într-o cincime de picosecundă parcurgem formidabila distanță de... zece centimetri! Dintr-un total de cinci milioane de kilometri.
Ca atare, cu tehnica actuală a navei, vom fi în siguranță în traficul cosmic și la mai multe miliarde de kilometri pe secundă. Totuși, probabil luni pe 10 iulie, voi ordona limitarea vitezei, ca să nu ajungem dincolo de o perdea adevărată de siguranță, apoi vom mai hălădui câteva zile, parcurgând mai mulți ani-lumină și admirând primele stele și exoplanete din vecinătate (căci am descoperit la planete cu duiumul, și noi, și ceilalți), și ne vom întoarce descrescând gradual viteza, avem și partea de reversibilitate a vitezei de la superluminic la subluminic. Deja am stabilit și o dată bună de aterizare: duminică pe 23 iulie, în hangarul nostru secret din Elveția, aproape de coborârea către ai noștri. Dacă ne apucăm chiar apoi de restul trebii, la 25 septembrie sigur dăm drumul la uraganele magnetice!
-Și până la ce putere va urca factorul X din formula accelerării superluminice?
-Pe 10 iulie ar trece de 90. Putem totuși depăși ziua de luni tot în accelerare, însă pentru prudență și ponderație, nu l-aș lăsa să treacă de valorile de 100-110 în această excursie. Veți vedea că vitezele acelea finale vor fi deja fantastice. Poți să calculezi pentru X=100, să vezi cam pe unde am fi marți noaptea...
-Nu îmi vine să cred! Un milion și ceva de viteze ale luminii! Peste 352 de miliarde de km/s!
-Întocmai. Iar cu sistemele de detectat obstacole, o dată detectată o chestie la cinci milioane de kilometri, chiar și la viteza asta facem sub 80 de metri până să avem evitarea asigurată - din nou, ceva infim față de câtă distanță avem la dispoziție ca să nu ne ciocnim. Iar dacă în final ajungem să facem vreo 5% dintr-un an-lumină într-o singură secundă și să călătorim mai multe zile așa, dați-vă și voi seama... că acum realizez și eu. Nu ne vom limita la stelele din vecinătate! 180 de ani-lumină pe oră. Am putea să ne apropiem de Centrul Galaxiei și chiar să încercăm să testăm puțin spațiul intergalactic!
-Dar nu riscăm nimic cu găurile negre? Pe ele le detectăm tot de la 5 milioane de kilometri?
-Dacă există, da, le detectăm, iar la ce viteză avem, fiți siguri că le și evităm! Noi la ele nu ne lăsăm.
-Dar pozele pe care le putem face pe drum? Totuși, intervalele de timp la care putem face poze nu sunt încă atât de scurte, la vitezele acelea vom avea destui kilometri între o poză și alta. Frecvența 20 MHz înseamnă că la 500 de miliarde de kilometri pe secundă vor fi 25000 de kilometri între cele mai apropiate poze.
-Vom mări și megaherții până la nivelul de Gigaherți până în anii 2030, dar la scala călătoriei noastre spațiale de acum, și acei 25 de mii de kilometri sunt suficient de restrânși. Tot vom reuși să fotografiem exoplanetele, nebuloasele stelare și stelele!
-Nouă ne-ar plăcea să vizităm steaua UY Scuti că mă plicti. Am auzit că este foarte, foarte mare!
-Putem trece și pe lângă ea, dar evident că nu vom avea timp să o admirăm în direct. Doar câteva poze.
-Bune și acelea, nicio grijă!
*** ***
În timpul în care Druzienii din cerul astronomic se delectează cu minunile depărtării din Univers și își fac atâtea planuri de redefinire a planetei și de dominație cosmică într-o viață nouă cu o față nouă, să vedem cum au petrecut băieții ceilalți prima noapte înapoi pe Pământ, după dezastrul sicilian.
În odaia de canalizare a lui Don Marzio, temperatura era chiar destul de generoasă, peste 15 grade Celsius permanent, oamenii puteau chiar să aibă doar grijă să poarte un pulover mai gros, sau să se acopere cu niște cergi, ca să nu le fie frig, și nu avea vreo importanță că afară sunt minus 35 sau -40 de grade Celsius. Omul are și rezerve substanțiale de mâncare, la care se adaugă desăgile cărate cu energie de Carlo și ce au adus și ceilalți băieți, plus compensarea pe care o aduc deprinderile de post și abținere pe care, până la urmă, le-au căpătat cu toții. Ei mai comentează pentru un timp perspectivele și planurile de viață nouă de pe Pământ, luând în calcul și noul atac magnetic al druzienilor, pentru care, zic ei, „de astă dată trebuie să ne subteranizăm cât mai bine, dacă data trecută am scăpat în aer”, apoi decid să doarmă niște ore ca să se reenergizeze.
În zilele următoare, ei au timp să-și împărtășească mai în detaliu peripețiile, impresiile și planurile, mai aranjează spațiul de locuit și le arată celor doi frați avionul și dotările; vremea rămâne foarte geroasă și cu nămeți și ninsori amestecate cu cristale și ace de gheață, de unde anul trecut pe vremea asta erau alerte de caniculă prin Europa. Fac incursiuni și pe alte străzi din Palermo (sau ce a mai rămas din ele) și, cu bucurie, mai descoperă încă opt locuitori până pe 10 iulie, și ei dosiți tot prin cotloane foarte bine ascunse de urgia suprafeței, și majoritatea bine instruiți prin Armată, grupuri paramilitare sau foști sportivi de performanță, oricum cu o temeinică educație prealabilă de supraviețuire în condiții neobișnuite.
-Nu-i de mirare, zice comandantul Adelchi, rămâne cum mai spuneam: Viitorul este al nostru!
Ei continuă să comunice prin undele radio și să mai descopere alte comunități de supraviețuitori din diverse țări de pe diferite continente, inclusiv Antarctica și Groenlanda, printre care și câțiva amerindieni și aborigeni, iar tendința oamenilor este să caute să formeze o Uniune Mondială a Vieții, în care să fie membri cu toții, cei care au scăpat până acum. Pe moment se neglijează orice apartenență națională, vechile embargouri impuse cetățenilor anumitor state sunt istorie, se conservă principiul modern al non-discriminării pe variate criterii.
Se află date concrete că druzienii plănuiesc un atac magnetic asupra Planetei ca să îi altereze toată rotația, dar nu se știe precis când; de asemenea se fac supoziții privind locurile unde ar putea să se mai afle druzieni pe planetă (nu se știe încă despre ascunzătoarea din Elveția), însă nu pentru planuri de ofensivă, ci ca să știe lumea cum, de cine și unde să se protejeze; se elaborează și planuri de regenerare demografică defalcate pe ani și decenii, se estimează că mai precis sunt 19 500 000 de oameni, dintre care 52% femei, 47.5% bărbați și jumătate de procent oameni care se consideră ba una, ba alta sau nedefinit - care însă trebuie să se lămurească mai repede; pentru o asigurare a bunei regenerări populaționale, se vor ignora pe moment legile care interzic căsătoriile tradiționale la vârste fragede în anumite comunități cu particularitatea asta, pe principiul Avem nevoie de viață nouă!
Se stabilește că o parte din marile centre tehnologice și laboratoarele omenirii au reușit să scape, și acum se fac eforturi însutite pentru transferul obiectelor respective în subteran, în spații de siguranță special amenajate, ca să se dezvolte acolo cât timp Suprafața este afectată climatic de pătura care blochează soarele, însă și în eventualitatea unui nou dezastru cu druzienii; italienii noștri reușesc să facă legătura cu alte câteva zeci de concetățeni din orașe ca Napoli, Roma, Milano și Torino, precum și de la țară sau din orașe mai mici, iar pe 12 iulie mai au o surpriză frumoasă - un elicopter al Carabinierilor survolează zăpezile palermitane și ei îl semnalizează, ceilalți coboară și astfel fac cunoștință cu trei carabinieri, doi polițiști, un soldat și doi civili care erau îngrămădiți pe cele 4 locuri disponibile ale aparatului. Se regăsiseră și ei nu demult, prin zona Apeninilor, unde se adăpostiseră în niște peșteri verticale subterane de pe la baza munților, ca turiști în grupuri diferite de excursioniști, când fusese 23 mai; polițiștii și militarii erau profesioniști reputați, civilii erau și ei montaniarzi experimentați cu lecții de supraviețuire la activ și experiență în alpinism pe munți mari, deci din nou, toată lumea era excelent instruită ca să-și păstreze viața.
Bucuroși de această întâlnire extinsă, merg cu toții să se întrunească în vizuină la nenea Marzio. Așa se află că există și câțiva europarlamentari și parlamentari italieni și francezi care mai trăiesc, însă acum „vremea guvernelor naționale este temporar suspendată, toți de pe Pământ trebuie să ne unim ca să trăim, pe calea asta ajunge să se împlinească prevederea aceea a fostei modernități cu un Guvern Mondial - dar în prezent vorbim de lupta pentru viață, nu de puterea de dragul dominației”.
-Și ce ne facem dacă druzienii ăia decid să ne dea și o doză de curent magnetic alandala? S-ar strica și mai rău viața de pe Pământ. Nu ne-ar mai ieși figura cu zburatul în straturile de sus ale atmosferei, sau cum au făcut chiar ei, în spațiu. Credeți că în subteran putem scăpa?
-Da, la o adâncime suficientă și cu un număr de provizii generos de mare. Și chiar trebuie să ne concentrăm mai departe pe săparea de adăposturi adânci, pe proviziile noastre crescânde și pe disciplina abstinenței, ca să ne ajungă pe cât mai mult timp, căci în oricare scenariu vorbim de mai mulți ani de anormalitate a vieții la suprafață.
-Cât de adânci trebuie să fie spațiile, dacă suntem deranjați magnetic?
-Cât mai mult posibil, ideal ar fi câțiva kilometri, dar la acest moment buncărele existente nu respectă întocmai această cerință, și nu este prea ușor să sapi mult. Mai ales că nu suntem foarte mulți la un loc și nici nu știm cât timp avem până la atacul magnetic. Altfel, dacă rămânem numai cu deranjul climateric de acum, adăposturile actuale sunt semnificativ mai adecvate și avem mai puțin de lucrat pentru sporirea condițiilor de siguranță, că ne și adaptăm la frig și întuneric. Dar partea cu furtuna magnetică ne încurcă mai tare - eventual, am putea folosi unele refugii naturale precum peșterile subterane descoperite deja, unele submarine despre care știm sigur că au scăpat, extremitatea de jos a unor canioane, unde să facem tranșee (dacă tot am lucrat la armată), și astfel să simulăm călătoria spre centrul Pământului, desigur fără să înaintăm prea mult, că se face prea cald!
-Păi ăștia dacă își mai dau mult frâu liber ideilor, că au și super-tehnologie, vor face bucăți toată Planeta!
-Nu, nu o vor face, sunt și ei conștienți că au nevoie de Pământ, în pofida viselor lor cu colonii și comunități noi întemeiate în următoarele decenii pe Marte, Lună și niscaiva satelit saturnian. Tot Pământul este și casa lor de bază și le vine mai la îndemână!
-Dar au tot felul de năstrușnicii cu care pot să facă lucruri nebănuite. Au putut să dea explozia mare de aici din oraș. Nu ar putea să-și facă niște colonii în cosmos și să ne lase planeta în pace, mai ales că ei sunt puțini, doar câteva mii acolo? Nu le-ar fi foarte greu să facă niște comunități încăpătoare pe o altă planetă, fie și la subsolul acesteia.
-Deocamdată tot Pământul le poate oferi condiții mai familiare de trai, cel puțin în deceniile astea, chit că ei se tot gândesc cum să îl abuzeze. Nu au ajuns nici ei în postura să își facă imediat casă nouă și trainică pe... unde anume? Pe Marte? Pe Pluto? Pe Lună sau Mercur, unde nu-i niciun fel de aer și meteoriții izbesc după bunul plac? Ți-ai găsit!
În zilele următoare, ei mai iau legătura cu alți oameni, mai identifică niște resurse de mâncare bazate pe vegetație foarte rezistentă la frig și animale polare migratoare, plus pești capturați de sub ghețurile litoralului mediteranean, și încep să lucreze la extinderea în adâncime a adăpostului palermitan, în timp ce alți oameni din alte părți au interese asemănătoare.
Druzienii au călătorit și ei prin galaxia noastră hăt până pe 17 iulie inclusiv, frizând marginea Centrului Galactic al Căii Lactee, înmagazinând informații despre exoplanete și constelații noi - unele planete semănau cu Pământul la culoare, mărime și structură, în fapt putem asemăna planetele acestea din Univers cu niște numere cu proprietăți aritmetice similare, din vastul cuprins al mulțimii numerelor naturale - și apoi chiar desprinzându-se câtva timp în spațiul intergalactic, ca să facă o mare fotografie panoramică cu Calea Lactee din afara acesteia, cu care să li se laude apoi fraților lor aflați pe Pământ.
Viteza maximă a fost în final stabilită la factorul X=108, din formula dată mai sus (adică atinsă la jumătatea zilei de 11 iulie), deci au sărit de mia de miliarde de kilometri pe secundă, undeva cu aproape 77 de miliarde de kilometri deasupra acestui prag, sau circa 11.2% dintr-un an lumină pe secundă, fapt care le-a permis să facă mai mult de 60 000 de ani-lumină în total până în 17 iulie, explorând cu larghețe Galaxia de-o parte și de alta a Centrului, amuzându-se pe seama formei anumitor constelații nemaicunoscute până atunci (una semăna cu o pisică contorsionistă pe un fragment de stâncă prăbușit înr-un râu, alta cu un mai de lemn înfipt într-o oală în fierbere...), categorisind stelele după culori (au văzut-o și pe UY Scuti) și aflând că există și planete de culoare grena sau bej; apoi, din 17 iulie, înainte să ia calea întoarsă către Pământ, au făcut o cotitură menită să îi ducă temporar în afara stelelor Căii Lactee, în spațiul intergalactic, fapt care iar le-a luat vreo două-trei zile, așa că tocmai de ziua Sfântului Prooroc Ilie ei s-au rupt la o distanță de circa 25000 de ani-lumină de cele mai marginale stele din spirala respectivă a Căii Lactee - la rândul ei aflată la cam 8000 de ani lumină de zona noastră - ca să vadă cum arată Galaxia ca o mare plăcintă spiralată cu brânză semipreparată pentru cuptor, apoi, promițându-și cu fermitate că vor mai face expediții intra- și intergalactice de cum vor termina treburile mai serioase, și-au imprimat direcția de întoarcere, au și decelerat la timp și, devenind cu succes la loc subluminici, au izbutit aterizarea seara târziu, pe 23 iulie, cu o jumătate de oră înainte de miezul nopții pe ora de vară, când s-ar fi făcut 24 iulie.
Au ajuns la locul stabilit din Elveția, la o aruncătură de băț de peștera artificială prin care puteau coborî la colegii lor din ținutul cârtițelor. Sigur că și în ultimele zile de epopee spațială au mai găsit planete și stele interesante, nemaiprididind să stocheze microsecundă cu microsecundă informații în timp real despre cele mai frumoase lucruri pe care le descopereau, așa că acum se duceau jos la frații lor cu o ditamai tolba de vești tehnice și astronomice din spațiul cosmic. Neîndoios că și la ei există o bucurie a revederii frățești, una mai așa, în stil druzian.
Comentarii
Trimiteți un comentariu