Treceți la conținutul principal

MAREA TRÂMBĂ DE LA PALERMO (Partea 2: Sus în aer)

Intrați cu pași largi în avion, băieții își ocupă pe loc locurile, iar pilotul este tot un coleg și-un prieten de-al lor pe care îl cheamă Adelchi, și care începe operațiunile de decolare chiar în acele secunde, în grabă mare.

Telesforo își scoate din nou căștile, făcându-le și celorlalți semn să o facă:

-Gata, aeronava este bine izolată fonic, va rezista într-un mod excelent la toate vibrațiile sonore, la bangul sonic, potențialelor tunete și lovituri de fulgere și vânturilor rapide din atmosferă. Jos căștile!

Ewald, tu ai vreo veste despre undele de șoc?

-Ultimul titlu despre cronometrul undelor de șoc zice așa: Două minute și jumătate până ce sosește primul val de șoc la Varese! Sunt cel puțin trei unde din astea diferite, fiecare dintre cele următoare fiind mai puternică, distructivă și colosală decât cea dinainte... Sperăm cu adevărat să putem supraviețui! Bine cel puțin că decolăm acum...


Avionul zboară cu viteză crescândă spre nord-est și, desigur, repede în sus. În medie, fiecare secundă reprezintă un câștig de 25 de metri în altitudine, lucru care este afișat în detaliu pe computerele de bord care sunt disponibile și pentru pasageri.

-Câți metri de înălțime, pardon, de altitudine, facem într-o secundă? întreabă Abenadero, un alt băiat.

-Douăzeci și cinci.

-Cât înseamnă asta?... Aha, 900 de metri pe minut. Dar asta e prea puțin! Avioanele comerciale care duc oamenii în vacanță ajung la peste zece mii de metri în cel mult zece minute! Nu este chiar așa de grozav ce facem aici la noi...

-Felicitări, Abenadero! Tocmai ai reinventat aritmetica... 25 ori 60 fac 1500, nu 900! Și atunci ar fi 10500 de metri în șapte minute. Dar da, desigur, tot puțin este în ceea ce privește viteza și amploarea pericolului care ne pândește. Și nici nu-i cu mult diferit de ceea ce fac avioanele obișnuite când se ridică. Adelchi, poți, te rog frumos, să crești numărul de metri pe secundă cu care se mărește altitudinea?

-Eu o fac 40 de metri în loc de 25, aceasta este maximul posibil pentru acest avion, și am depășit deocamdată 3500 de metri în înălțime!

-Bun atunci... Și din moment ce băieții urmăresc cu înfrigurare mai departe știrile în timp real (și suprarealist), Telesforo spune din nou:

-Prin ziarul „Varese News” se spune că exact acum este ultimul minut până vine unda de șoc peste oraș... Stai! Au și pus contorul live de secunde: 59, 58... Uitați aici!

-Și cu celebra undă sonoră ce se întâmplă? Când ajunge și asta la Varese? Că nu-i totuna cu cea care mătură materia.

- Un minut sau două după impactul cu cea de șoc. Dar, așa cum am spus, noi aici deja suntem în siguranță din punct de vedere sonor! Nu vom auzi nimic de jos.

-Norii se învolburează tot mai rău și sunt mai agresivi... Dar oare nu putem trece odată deasupra lor? Ne ridicăm deja de ceva timp așa de repede și tot pe sub ei suntem. Cât de departe pot fi norii ăștia față de Pământ? Suntem la peste patru kilometri altitudine acum.

-În zece secunde vom începe să pătrundem în plafonul de nori! răspunde pilotul Adelchi.

-Dar norii se învârt și se-nverșunează tot mai puternic! Vom putea merge mai departe de ei cu avionul ăsta?

-Da, tehnologia noastră este bine dezvoltată, avansată și foarte sigură, nu vă faceți griji, băieți! Puterile acestui tip de avion sunt unice în lume.

Și avionul își face deja loc înăuntrul păturii de nori, iar între timp, cronometrul care măsoară secundele până la prima undă de șoc care va lovi orașul Varese a scăzut la ultimele 20 de secunde, în direct pe site-ul de știri de pe telefonul lui Ewald.

-Dar noi aici în avion putem simți cutremurul de dedesubt, dacă undele astea de șoc provoacă niște cutremure și prăbușiri masive de moloz?

-Nicidecum! Ia imaginați-vă... Suntem perfect antifonați, ca nicăieri în lume. Și suntem deja departe de sol. Cutremurul nu poate fi perceput din avion, cel mult vânturile rapide din atmosferă ne pot zgâlțâi în mod limitat, fără să le putem și auzi, ele  și fulgerele sunt singurul pericol care ne poate zgudui cu adevărat, dar fără impact semnificativ. Suntem extrem de protejați, scuzați limbajul neștiințific!

-Dar în timp ce unda de șoc se deplasează pe Pământ, noi o putem vedea de aici?

-Cu tot acest strat de nori dedesubt, din fericire nu, cu siguranță nu vom fi obligați să vedem în direct cercul care se întinde și provoacă următorul dezastru, dar acea cortină de fum de acolo o vom tot vedea, fără îndoială, cât de mare ar fi înălțimea la care ajungem... Uitați, iarăși vedem Ciuperca, e acolo țâșnind dintre nori, și se ridică în vârtej sub Soare, spre cerul albastru... sau chiar cerul cel negru, dincolo de partea de jos a atmosferei, trâmba asta cu siguranță ar ajunge și în spațiul cosmic!

-Suntem acum la peste 6000 de metri deasupra nivelului mării, tocmai ieșim din nori! anunţă pilotul Adelchi la microfon.

Apoi băieții se adună la ferestrele de pe stânga și dreapta părți idin spate a avionului, ca să se uite din nou la vârtejul cel cataclismic de fum, care desigur că se putea vedea din nou, în toată pseudo-splendoarea, în partea de sud a cerului, și se ducea îndrăzneț până sus de tot, și, în plus, grosimea lui aparentă, observabilă de la acea distanță, era diferită de jos până sus, însă tot destul de mare: de la opt până la unsprezece centimetri, având o culoare neagră proeminentă și formând rulouri, iar grosimea maximă se afla în partea superioară, însă vârful nu putea fi clar diferențiat nici acum față de restul pâlniei.

-O Doamne, exclamă Telesforo, nu vedeți că nici măcar acuma nu putem vedea pe unde se termină acest tub!? E chiar foarte, foarte mare...mai că zici că poate ajunge chiar și pe Lună!

-Uitați-vă mai jos, sunt nori peste tot, din ce în ce mai întunecați la culoare și se mișcă atât de repede! Cred că acuma toată lumea de pe planetă se duce zgaibii...zice Amenofis pesimist.

Uimit, un alt băiat din grup, un om de știință pe nume Uribaldo Anfisonio, ia cuvântul:

-Dar, băieți!... Nu-mi vine să cred că acești nori de dedesubt aveau doar vreo doi kilometri grosime! Și uitați-vă cu atenție în jur, toți norii sunt atât de ordonați și uniformi, frumos așezați, deși tocmai trecem printr-un cataclism! Este adevărat că sunt așa de mulți încât acoperă totul, dar... Eu am învățat la școală că norii care aduc cu ei furtuni uriașe, precum tornadele, sunt mult mai înalți, sunt și împărțiți în segmente cu diferențe grosolane de înălțime între ele, dar în ansamblu NU se poate să aibă doar doi kilometri grosime. Totul e ciudat!

-Da, astăzi este ziua ciudățeniilor, reiterează Ewald Wagnerborg. Auzi, Adelchi, ești sigur că cronometrul... scuze, altimetrul tău, măsurătorul de altitudine, ne merge bine? La ce altitudine suntem acum? Și eu sunt neîncrezător în cei doar doi kilometri de nori de mai jos...

-În mai puțin de zece secunde depășim douăsprezece mii de metri, ajungem treptat spre capătul troposferei, uitați că și culoarea cerului este pe cale să se schimbe, nuanța de albastru este acum mai închisă decât cea care era acum două minute!

Atent la detalii, Abenadero intervine în discuție:

-Suntem cu aproape doi kilometri și jumătate mai departe de Pământ în fiecare minut, dar norii mi se par doar cu puțin mai aproape de avion decât erau acum un minut sau două în urmă! Și ei continuă să se întunece și totuși să se și învârtească... Înălțimea lor se schimbă, priviți înspre Sud, până și forma fumului se schimbă încetul cu încetul, iar norii încep să se fragmenteze și să-și schimbe uniformitatea, unii dintre ei sunt mai sus decât alții! Sunt sigur că pe Pământ se desfășoară o tragedie de neconceput...

-Am pierdut deja legătura cu știrile de pe teren, de jos de pe Pământ, spune Telesforo îngrijorat, privindu-și cu dezamăgire telefonul. Poate că acest lucru se datorează și îndepărtării noastre atmosferice, dar se prea poate și ca în Italia oamenii să fi devenit deja... muți, cel puțin, ca să nu pronunț alt cuvânt.

-13500 de metri! declamă Adelchi din cabina lui. Încă două-trei minute de urcuș cu patruzeci de metri pe secundă, apoi această viteză va începe să scadă puțin câte puțin, din cauza gravitației Pământului, în orice caz noi ne vom continua ascensiunea pentru ceva timp și dincolo de asta, după care vom rămâne în aer o perioadă nedeterminată, chiar stând pe pilot automat, și luând o pauză cu consumul de combustibil. Datorită genialității tehnologiilor noastre aerospațiale, avem și o metodă alternativă de deplasare cu acest avion, economisind combustibil și petrecând suficient timp pentru ca primele consecințe ale acelei explozii de pe Pământ să fie atenuate, astfel încât să ne putem întoarce și să aterizăm în siguranță undeva, poate în Siberia, cine știe...

-De fapt, după ce depășește pragul de exact 20 de kilometri înălțime, acest tip de aeronave începe să-și piardă puterile de urcare, nu într-un mod brusc, dar nu vom mai număra cu 2400 de metri în plus la altitudinea câștigată pe minut, începând de acolo. Cu toate acestea vom mai urca pentru o bună bucată de kilometri și, fapt incontestabil, vom putea scăpa de vremea rea ​​a Pământului, explică Telesforo. Adelchi, ai putea, te rog, să ne mai spui câtă înălțime vom câștiga în primele cinci minute de după trecerea pragului de 20.000 de metri?

-Desigur! Vom ajunge până la 29 de kilometri.

-Ah, da... Nouă kilometri, 1800 de metri pe minut, 30 pe secundă. Adică trei sferturi din puterea inițială. Nu-i deloc așa de rău! În mod sigur și după aceea vom putea urca destul de mult, aproape că vom ajunge la Cosmos, ca acel Felix Baumgartner, austriacul care a sărit din atmosfera superioară...

-Felix Baumgartner a sărit de la aproximativ 39 de kilometri, nu de la 29, intervine Vamborg, iar la momentul respectiv i s-a zis Omul care a sărit din spațiu... Ceea ce cu siguranță NU va fi cazul nostru acum!

-Da' ia să ne uităm noi la cerul ăsta, cum se înnegrește... Devine din ce în ce mai greu până și să distingem țevoiul ăla de fum, dar e clar că și acuma este mai înalt decât noi! După cum v-am spus, trebuie să măsoare ZECI de kilometri numai în înălțime... și din câte văd, se pare că a devenit și mai mare de când ne-am urcat noi! Și noi nu doar că urcăm, ci și înconjurăm treptat Globul. Adelchi, ai grijă să nu dăm din greșeală peste fumul ăla, pe cealaltă parte a Pământului, în mișcarea noastră deasupra sferei terestre!

-Nu vă faceți griji, băieți, călătoria avionului nostru va începe în curând să urmeze o strategie circulară, adică să ne învârtim într-un cerc precis și limitat, iar viteza totală a aeronavei este supersonică - pe lângă faptul că suntem izolați fonic - și zburăm mai precis la 2,5 MACH, iar îndată ce ne vom afla deasupra Siberiei, la loc sigur, după ce vom fi terminat și socotelile cu altitudinea, vom începe să ne rotim, descriind un cerc de 2 kilometri în diametru, la cea mai mare altitudine posibilă. Acum suntem între 22 și 22,5 kilometri!

-Dar dacă suntem supersonici în viteză și am scăpat de pe Pământ înainte ca unda de șoc sonică să ajungă la noi, de ce mai era nevoie de această protecție? Practic scăpăm cu succes de orice sunete exterioare, spune Sibaldo Uremberg, un alt membru al grupului, nu prea priceput la geografie și matematică.

-Pământul este aproape complet sferic și suntem încă legați gravitațional de el, iar undele sonore îl străbat și circulă pe el în mod ciclic, fiind atât de puternice, încât îl pot înconjura de câteva ori la rând înainte de a se stinge complet. Și noi, înconjurând Pământul fie și cu această super-viteză a noastră, putem fie să ajungem din urmă undele acestea de sunet, în mișcarea noastră deasupra sferei, fie să le înfruntăm chiar din față, cu siguranță vom fi nevoiți să fim traversați într-un fel sau altul de aceste unde sonore, chiar și în partea superioară a atmosferei terestre (unde, totuși, admitem că puterea lor nu mai poate fi la fel de mare, datorită rarefierii aerului, însă tot mai vorbim de un număr de decibeli dăunători sănătății), așa că facem bine să rămânem cu protecția noastră antifonică! clarifică comandantul Adelchi. Și în chestiunea noastră, de altfel, unda sonoră a exploziei de la Palermo va înconjura cu siguranță întregul Pământ de mai multe ori. Este cel mai puternic sunet din întreaga istorie a omenirii!

-Ei, hai, Adelchi, de unde știi asta? Ce știi despre Bang-ul ăsta și noi nu știm?... După părerea mea, povestea asta cu fabrica explodată pare o minciună, o simplă fabrică siciliană nu poate să explodeze așa de rău și să devasteze o întreagă planetă!

-Nu cunosc toate detaliile deocamdată, dar înainte să ajungeți voi la mine la avion, am avut și eu timp să văd Trâmbița Sudului și să parcurg știrile în mod foarte rapid - iar sursele mele din presă au comparat această explozie cu cele ale celor doi vulcani indonezieni din secolul al XIX-lea, și anume Tambora și cu Krakatoa, care au explodat pe cinste; explozia lui Tambora a fost de 165 de ori mai energică decât cea a lui Krakatoa, adică una echivalentă cu 33 de miliarde de tone de TNT, comparativ cu cele „doar” 200 de milioane de la Krakatoa, și imaginați-vă că sunetul lui Krakatoa a înconjurat Pământul de șapte ori succesiv, a bufnit și s-a auzit cu voce tare de la mii de kilometri depărtare.

Acum, imaginați-vă că primele zvonuri au estimat că volumul de energie eliberat de această nouă explozie este de aproximativ 150 de ori mai mare decât cel de la Tambora, care a fost mai tare, de asemenea, decât Krakatoa! Iar Tambora a provocat, până la urmă, lipsa unei veri adevărate pe întreg Pământul în anul următor exploziei sale, adică în 1816. Și atunci explozia de la Palermo, cu sau fără fabrică, cu orice-o fi fost acolo, ce ar trebui să ne facă?...

-Haida-deh, Adelchi, în primele minute ale panicii de la început, cât de mult crezi că și-ar putea da seama jurnaliștii și alte voci publice de gravitatea situației?... Asta pare pur și simplu ireal!

-Da... Poate că vom avea șansa să auzim mai multe știri și lămuriri, dacă nu toată lumea de acolo jos s-a sfârșit. Și-acum, să facem o actualizare cu altitudinea, căci am trecut de primele 5 minute de după punctul de 20 de kilometri: pentru următoarele zece minute menținem o rată de urcare medie de 20 de metri pe secundă, avem acum patru minute și jumătate rămase și din acest timp, apoi după noul termen limită vom continua să urcăm tot mai încet, concret - după alte trei-patru minute vom avea doar 10 metri pe secundă. 36 de mii de metri chiar acum!


Telesforo, care este un om învățat și știe anumite lucruri despre fiziologia exploziilor, continuă:

-Pe lângă unda sonoră recurentă care apare, trebuie să știm că unele explozii intense generează mai multe unde de șoc succesive, care pot fi și cinci sau șase la număr, ca niște valuri suflătoare care mătură tot ce întâlnesc în cale. Imaginați-vă lucruri precum Valul 5 sau 6 pentru acest dezastru!

-Ei bine, tocmai asta este exact ceea ce ne-ar mai lipsi acuma...

Adelchi întrerupe:

- Băieți! Stați un moment! Tocmai am primit niște știri radio de la armata rusă dislocată în Siberia, poate că au reușit să reziste mai mult timp în fața dezastrului care a venit, poate că stau ascunși... Se pare că ei știu ceva mai mult despre caracteristicile exploziei!
Aici spune că treaba asta s-a întâmplat într-adevăr la Palermo, că deflagrația este de un milion de ori mai puternică decât bombele de la Hiroshima și Nagasaki, și se vorbește, de asemenea, despre o serie de unde de șoc succesive, ascultați aici: 

„Vor fi cel puțin cinci unde succesive de șoc, care vor pleca de la locul inițial al exploziei, și a căror intensitate energetică va crește de la un val la altul, în medie de cinci până la zece ori ca energie... Se poate folosi o scală logaritmică zecimală pentru măsurarea intensității impactului acestor unde asupra mediului. Cele mai mari valuri produse astfel vor călători în fapt pe tot Pământul, la fel ca vânturile blestemate", iar aici există și un timp calculat în detaliu pentru producerea fiecărui val, chiar acum ar fi timpul celui de-al patrulea să plece!


În timpul acestor discuții aprinse, băieții nu s-au uitat prea mult în jos, mai curând în sus la cerul devenit complet negru, acum că urcarea lor îi dusese dincolo de troposfera terestră, dar Vamborg își ia mai mult timp și răbdare ca să vadă și ce se mai întâmplă sub avion și...

- Băieți! Ia vedeți! Al patrulea val al bombei... al exploziei, se mișcă chiar acum și strălucește puternic de sub nori! În plină zi! Este atât de puternic, mai puternic decât lumina soarelui de pe nori! Nu-mi vine să cred!


Chiar așa era. Chiar dacă avionul se afla acum la câteva mii de kilometri depărtare de Italia, un cerc mișcător de foc, aflat pe sub păturile de nori, se putea observa clar, înfrângând lumina Soarelui reflectată de fața superioară a norilor, și devenea din ce în ce mai larg din zece în zece secunde, iar un ochi ascuțit și atent putea vedea prin crăpăturile norilor  - atâtea câte erau, tot erau - cum se mișca marginea foarte strălucitoare a cercului peste țări. Bine cel puțin că geamurile avionului aveau și ele o anumită putere de a filtra luminile foarte puternice, astfel că și fără ochelari, pasagerii noștri puteau să se uite fără să se frece la ochi altfel decât de uimire.


Unda de șoc străbătea așadar Pământul, nu atât de rapid pentru ochii pasagerilor aflați atât de departe, dar se putea distinge cu ochiul liber, la fiecare 10 secunde percepându-se ceva schimbat așa cum am spus mai sus, cercul fiind deja la viteza de propagare de câțiva kilometri pe secundă. Părea că afectează, în afară de Italia, și zonele Spaniei, Franței, Balcanilor, mergând spre Europa Centrală-Nordică... și dacă extinderea continua, urma desigur să se răspândească pe toată suprafața Pământului.


Comandantul-pilot Adelchi ia din nou cuvântul:

-Viteza acestor unde consecutive de șoc crește și ea de la un val la altul. Primele două-trei unde pot ajunge la câțiva kilometri pe secundă, de la 2-3 pentru prima, până la cinci-zece pentru următoarele (dar cel puțin prima undă pleacă de la epicentru, în cazul de față Palermo, cu o viteză și mai mică, mai puțin de un kilometru pe secundă, și de asemenea cu o viteză inferioară celei a sunetului, devenind mai rapidă mai târziu în călătorie), motiv pentru care și noi inițial am avut timp să părăsim Pământul înainte ca valul numărul 1 să fi parcurs toată distanța de la Palermo la Varese. Iar în partea de sud a Italiei, oamenii au putut auzi sunetul exploziei înainte ca Unda Numărul 1 să îi fi atins, fiindcă sunetul mergea mai repede decât ea.


Aceste prime valuri se pot stinge complet după ce cercul descris de ele capătă cel mult cinci mii de kilometri în diametru, deci cu siguranță ele nu au înconjurat tot Pământul, iar puterea lor scade odată cu distanța, însă neîndoielnic că și ele au cauzat un veritabil noian de pagube pe unde au trecut. Dar ultimele valuri, cele mai puternice, precum acesta care este al patrulea, nu numai că au o forță distructivă categoric mai mare, cu temperaturi de peste o mie de grade Celsius la marginea cercului și un impact distructiv pe măsură asupra mediului, ci pot și depăși 10-15 kilometri pe secundă (viteza cu care crește diametrul cercului, sau cu care ele se întind pe Pământ), și poate chiar mai mult, și se răspândesc astfel pe întreaga planetă, iar când un asemenea val încetează să călătorească pe Pământ, înseamnă că marginea cercului ajunge înapoi la locul exploziei, ceea ce se petrece atunci când circumferința cercului devine egală cu cea a Pământului, iar diametrul, bineînțeles, se face și el egal cu cel al Pământului, și exact atunci valul numărul X se stinge - acesta este comportamentul, se sting fie când își pierd energia, fie când înconjoară o dată tot Pământul prin propagarea circulară - și, în cazul acesta cu o propagație completă, atât timp cât la locul exploziei mai sunt rezerve de energie de consumat, este timpul ca valul următor, și mai puternic (în limita rezervelor rămase), să ia măsuri.

În ce privește timpul de acțiune al primelor valuri, el este în medie de 10-30 de minute, variind de la o undă la alta. La urma urmei, măsurând viteza de creștere a diametrului și calculând cât ar dura ca să umple un diametru terstru, și celelalte valuri mai puternice au nevoie de o perioadă similară de timp pentru a înconjura Planeta, în timp ce primele nu pot călători atât de mulți kilometri. Numărul maxim de valuri, sau unde de șoc, pentru acest tip de explozii, poate fi de 6 sau 7. Și, urmând sacrosanctul principiu Ultima bătălie este și cea mai grea, ultimul val va fi și cel mai dezastruos!


-Mulțumim că ne-ai anunțat, Adelchi... Da' ia te uită cum se mișcă gaura asta! Aparent cel puțin, a atins deja Rusia și America. Acuma cât mai durează până la sfârșitul tuturor valurilor?

- Este exact ceea ce suntem pe cale să vedem. Mai sunt câteva ore de așteptat, dar noi nu vom coborî imediat pe Pământ, trebuie între timp să urmărim și norii, pentru că tot acest dezastru poate atrage și niște fenomene meteorologice extreme la rând. V-o spun sincer pe față: este posibil ca abia după câteva zile sau săptămâni petrecute aici să mai reușim să găsim condiții satisfăcătoare (nici măcar nu zic bune, ci doar satisfăcătoare) de viață pe Pământ! Și poate nici măcar atunci.

Noi aici sus putem scăpa de problema asta locuind timp de peste o săptămână în avion, în cală avem o aprovizionare frumoasă și generoasă de hrană (depusă acolo ca măsură preventivă pentru orice dezastru, pe bună dreptate) și suntem obișnuiți și cu postul aspru alimentar și abstinența, plus viața îndelungată în spații strâmte (nu degeaba formăm un grup de prieteni), practic putem să mergem pe cer ca Stația Spațială Internațională, fără să ne îngrijorăm de combustibil, care rămâne între timp blocat în rezervoare, și poate că o să întâlnim și alți supraviețuitori care zboară ca noi și vom comunica cu ei, până la urmă este bine să știm că NU suntem singurii oameni cu un mijloc de transport si adăpost ca al nostru, vă asigur. Mai există exemplare ale acestui avion pentru oameni speciali.

Poate că în acest timp vom înțelege mai multe despre cauza exploziei, mărimea pagubelor, sau dacă viața pământească mai poate sau nu mai poate fi reluată cu tehnologia modernă, cel puțin într-o țară suficient de departe de epicentrul dezastrului... precum Alaska, Țara de Foc chiliano-argentiniană sau Siberia de Est extremă. Foarte încurajante pământurile astea, ce să zicem?...

Din păcate, nu suntem în stare să ne mutăm pe Lună, pe Marte sau cel puțin pe-un asteroid, ce putem în schimb să mai facem este să așteptăm moartea chiar aici, în avion, până în ziua în care același asteroid sau meteoritul ne va lovi aparatul. Uitați-vă din nou în jos! Valul s-a extins deja și ne-a depășit, acum traversează toată Rusia și va străbate și Pacificul până în Oceania. Și vedeți și oceanul de fulgere din nori! Vremea, așa cum o cunoaștem noi meteorologic, s-a dus de râpă și ea.


Și acest detaliu specific era unul adevărat. În ciuda unor spații mici printre nori, care le permiteau călătorilor din avion să mai vadă câte ceva din suprafața Pământului, norii dominau fără discuție fața planetei, cu siguranță și din cauza căldurii undelor de șoc, care vaporiza apa din mări și oceane. Și rețeaua aceasta a fulgerelor era de cel puțin cinci ori mai deasă decât cele mai viclene pânze de păianjen țesute vreodată în istoria lumii, înainte sau pe timpul tehnologiei omenești. Comandantul spune că dacă avionul nu ar fi fost izolat fonic, chiar și sunetul tunetului ar fi fost o problemă foarte serioasă.

-Vă amintesc că altitudinea actuală este în jur de 45000 de metri, și încă mai urcăm cu 7.2 metri pe secundă. Am mărit viteza avionului la maximul posibil de 3.6 MACH în urmă cu douăzeci de minute, iar în jumătate de oră vom începe să ne învârtim peste Siberia de Vest și, în funcție de evoluția evenimentelor de pe Pământ, vom decide dacă zburăm mai departe spre Est sau nu, pentru a încerca să aterizăm într-un loc sigur, în măsura în care mai putem vorbi despre locuri sigure.

Înainte ca ziua aceea să vină, vom rămâne la 50-55 de kilometri depărtare de Pământ, suspendați aici în atmosferă. Este important să reținem că această explozie, în ciuda puterii sale, nu are puterea de a anihila atmosfera, așa că apa prezentă din belșug acum în norii de sub noi se va întoarce pe Pământ. Și mai adineauri, când vă vorbeam, nu am luat în seamă un alt detaliu important: cantitatea de praf rămasă în atmosferă după explozie, cum a fost în cazurile Tambora și Krakatoa.

Să ne amintim de iarna prelungită pe care a provocat-o Tambora în urmă cu peste două secole; desigur, bumnetul de la Palermo expulzează și o cantitate pe măsură de murdărie în atmosfera noastră și, de fapt, ne putem aștepta deja la o iarnă lungă și bogată pretutindeni pe planetă. Pe scurt, băieți, să ne pregătim să înfruntăm chiar și frigul și gerul!


(Partea următoare:

https://mineapeter.blogspot.com/2022/07/giga-explozia-de-la-palermo-partea-3-de.html

)

Comentarii

Cele mai bine văzute

Pe jos de la Pitești la Alexandria

Luni, 18 februarie 2019, o zi cu soare de primăvară emancipată pe-afară, fiind într-o perioadă liberă mai lungă, am dat drumul unei noi drumeții, uneia pe care o doream, anume să fac o dată în viață drumul pe jos din Pitești în Alexandria. În capitala județului „Dili-Dili-Teleorman”, mai fusesem o dată cu microbuzul în sâmbăta noroasă de 26 noiembrie 2011, ca să o vizitez, apoi într-altă sâmbătă, una de vară cu căldură mare (24 iunie 2017), când, după ce m-am întors cu microbuzul de la Drăgășani, unde fusesem pe jos în noaptea „ de Sânziene ”, am plecat cu alt microbuz la Alexandria, pentru că voiam să văd din autobuz câmpia dintre Alexandria și București. Dar cele două drumuri au diferit prin ceva: în 2011, după Costești, s-a mers până pe la Vulpești, unde este intersecția dintre DN65B (spre Roșiorii de Vede) și DJ504 care merge spre Alexandria și Giurgiu. Și mai departe pe acel DJ504 până la Alexandria, pe câtă vreme în 2017 s-a trecut prin Roșiori, unde mai fusesem pe jos cu o

Altă dată am mers pe jos de la Pitești până la Drăgășani

În luna iunie 2017, dacă tot fusesem o dată în viață până la Roșiori, și asta pe jos, am vrut să leg și Drăgășaniul de povestea asta cu mersul pe jos pe distanțe mari, că nici acolo nu mai fusesem vreodată. Îmi dorisem prin decembrie 2011 să fac o călătorie până acolo ( cu microbuzul, la acea vreme, deși și atunci am făcut niște drumeții pe jos), dar o lăsasem încolo pentru nu se știe când. Iar în iunie 2017, „încălzit” zdravăn de mersurile astea pe jos, am hotărât că a venit vremea, în sfârșit, și pentru Drăgășani. Așa că în seara de 23 iunie 2017 (o vineri, imediat după Solstițiu) am pornit-o iar pe jos de acasă, pregătit cu rucsacul obișnuit în spate (cumpărat special de la Decathlonul de lângă autostradă, pe 14 februarie în 2017), cu provizii precum mai mulți litri de apă la PET, mere și ceva ciocolăți, plus vesta de biciclist pentru mersul de noapte ( că pietonii trebuie să poarte și ei îmbrăcăminte semnalizoare noaptea) , luată și asta special, tot de la Decathlon, în iarna a

Drumeție sud-vest-argeșeană de 1 mai

După două luni de amânări sistematice, fiind noi în vacanță în Săptămâna Luminată din cel de-al treilea an de după ultimul Paște sărbătorit pe 1 mai, mi-am făcut în sfârșit ceva mai mult curaj și-am hotărât să plec spre sud-vestul extrem al județului Argeș, recte-Polidecte pe DJ679, care se rupe la sud de Lunca Corbului. Prima dată voisem pe-acolo pe 28 februarie/1 martie (și-am renunțat), după aia ar fi fost de 7-8 Martie (am lăsat-o și pe-asta baltă), mai pe urmă, după ce-am terminat cu vacanța cealaltă pe care-am avut-o personal la serviciu anul ăsta, am mai „trântit” și-alte date de vineri-sâmbătă ca 29/30 martie, 5/6 aprilie, 19-20... și, în fine, mai rămăsese că de pe 30 aprilie plec în sfârșit, cu ocazia libertății prelungite din Săptămâna Luminată. De data asta, ăsta este un exemplu de drumeție trântită cu anticipare pe parcurs, și cu schimbare de plan. Planul inițial, dorit încă din februarie, fusese să ajung până în județul Olt, eventual să ating Teleormanul cu piciorul

TURNEUL AFRICĂNESC AL LUI CEAUŞESCU

Cică se face că, prin toamna anului 1982, Ceauşescu de un Nicolae şi Nicolae Ceauşescu şi-a propus, a ales şi a decis să întreprindă o vizită de pace şi prietenie prin câteva ţări emergente africane. Voia relaţii economice noi, avantajoase şi care să consolideze imaginea României de ţară socialistă puternică. Să vedem cu ce şoşele, cu ce momele şi cum s-a soldat aventura aceasta extracontinentală. 1. BENINUL Începe cu Beninul, o ţară vest-africană mare aproape cât jumătate din România cea strămoşească (ceea ce l-a şi încurajat, de altfel, pe Tovarăşul Carpatin în acest demers), şi are o întrevedere elocventă cu conducătorul Kérékou, un reputat marxist al locului. Ei se întâlnesc pe Muntele Sokbaro şi, cu sprijin logistic de la Bucureşti, discuţiile sunt transmise în direct la radio. Ţara se afla deja în epoca post-colonială, fiind independentă şi având de vreo şapte ani denumirea Benin, căci se numise Dahomey, iar mai înainte-vreme chiar „Regatul Dahomey”, şi cum acum avea un P

Am fost odată pe jos de la Pitești la Roșiorii de Vede

Era 16 iunie 2017 și voiam să fac pe jos, o dată în viață, drumul dintre Pitești și Roșiorii de Vede, plecând vineri seară și ajungând a doua zi acolo. Inițial voisem să-l încep în vinerea de dinainte (9 iunie), dar nu am avut bună stare (dispoziție) să îl încep atunci, era și înnorat și nu-mi venea bine la socoteală. Dar în noaptea următoare era lună plină pe cer, s-a mai înseninat și mi-a părut rău că nu am plecat atunci. Iar în seara de 16 iunie am ieșit într-adevăr din Pitești, pe șoseaua spre Craiova, prin zona de periferie Craiovei - Bradu (piteștenii știu ce înseamnă asta), am luat-o cu răbdare și pas mare prin Albota spre Cerbu și pe la kilometrul 107 am cotit-o într-adevăr la stânga, pe șoseaua la a cărei intrare scrie „Alexandria 102” și, respectiv, „90 Roșiori de Vede”. Deja se întuneca și până să ajung la Costești (unde se află stabilimentul Lactagului) s-a făcut întuneric de tot. Chiar dacă 16 iunie este una dintre cele mai lungi zile din an, totuși la noi orice zi a