Rămași în suspensie la altitudinea maximă de 50 și ceva de kilometri, și prinși într-o continuă învârteală pe pilot automat deasupra Siberiei, băieții organizați sub oblăduirea Comandantului Adelchi încep să se obișnuiască cu ideea că trebuie să stea acolo sus cu săptămânile, și totodată să se pregătească să o și facă efectiv. Faptul că sunt deja cu toții deprinși din timp să stea mult timp închiși în spații mici și să postească cu severitate, chiar și fără apă, îi ajută la economisirea resurselor, iar pe cât privește aerul de la bord, există și un sistem deștept de regenerare a oxigenului din dioxidul de carbon expirat din plămâni, așa că nu poate exista o asfixiere colectivă.
Majoritatea băieților, motivați și energizați de adrenalina neașteptatelor evenimente, reușesc chiar să se abțină complet de la apă și mâncare în prima săptămână petrecută în atmosfera superioară, în zona de stratopauză dintre stratosferă și mezosferă. Ei convin să și întrerupă curentul electric de la bord pe durata zilei, cât timp Soarele este sus pe cer, și uneori să țină luminile stinse și noaptea, urmărind Luna în creștere, care trece pe deasupra capetelor lor aflate în rotire. Fără să uite de ce se află ei acolo pe sus, continuă să urmărească îndeaproape evoluția maselor volburoase, noroase și prăfoase, de dedesubt, care în primele zile își tot schimbă forma, par să se răzbune în sus, fără ca totuși să ajungă mai sus de 25-30 de kilometri altitudine, pe la jumătate din înălimea lor, fulgerele nu contenesc, iar pâlnia cea mare de fum începe să se împrăștie în jos cam de printr-a treia-a patra zi, măsurată pe ceasurile de la bordul avionului, începând, așadar, treptat, să se transforme în viitoarea pătură de mizerie ce va să acopere troposfera terestră. Zi cu zi, urâciosul praf se lasă mai în jos, amenințând totuși ca cu partea superioară a fostei pâlnii să îi acopere chiar și pe ei, începând cu zilele 9-10, fapt care îi panichează într-o măsură. Adelchi, Telesforo, Ewald Wagnerborg și cu Vamborg rămân cei mai vorbăreți și mai documentați dintre toți:
-Ia uitați... Riscăm să fim înveliți și noi de nenorocirea asta de masă de praf pe care explozia a aruncat-o în atmosferă! O mare parte din ea se duce dedesubt, dar bucata de sus se cam apropie amenințător de mult de noi. Credeți că ne va ajunge? se frământă Telesforo, în prima parte din ziua a unsprezecea de exil aerospațial.
-În clipa asta masa superioară de praf este la circa 1500-1600 de kilometri sud-vest de noi, iar vârful acesteia se află la aproximativ 65 de kilometri altitudine, însă se coboară în fiecare oră cu circa 600 de metri în medie, iar distanța față de noi scade cu 50 de kilometri în același timp, urmând să mai decelereze ritmul, deci nu va ajunge să ne acopere. Apropo de înălțimea maximă, pâlnia de fum a depășit 85 de kilometri când a ajuns sus de tot. În maxim două săptămâni, tot praful ăsta va fi cuprins la altitudini atmosferice inferioare, sub 30 de kilometri, unde își va continua așezarea și va tinde să formeze o pătură peste întreaga troposferă terestră, de-a lungul lunilor din calendar, iar mai departe, cu timpul, va continua coborârea până ce va ajunge, treptat, înapoi jos pe Pământ, de unde s-a și plecat, și va elibera atmosfera, însă aici vorbim de un proces care poate dura între patru și zece ani în totalitate, iar murdăria va fi destul de multă, pentru că vorbim despre mii și mii de kilometri cubi de reziduuri care au fost azvârlite în atmosferă, răspunde știetotul Adelchi.
-Ești sigur? se bagă de colo în seamă Anfisonio.
-Eu totdeauna sunt sigur, Anfisonio, i-o întoarce pilotul. Să revenim la Tambora, unde volumul expulzat în atmosferă, în materie de cenușă și de ce mizerii or mai fi fost pe-acolo, a fost estimat între 160 și 213 kilometri cubi (o valoare mai precisă ar fi 180), iar prin comparație, o valoare mai exactă a mizeriei de acum este de 18 mii de kilometri cubi de jeg planetar, deci de vreo sută de ori mai multă muncă de curățire a atmosferei. Iar explozia lui Tambora a fost în 10 aprilie 1815, și totuși abia prin 1816 Pământul a suferit de frig în așa-numitul an fără vară, fapt ce demonstrează că a existat un timp în care cenușa a trebuit să se disperseze prin toată atmosfera terestră și să formeze un acoperiș care să bareze o parte din razele Soarelui. Acum însă, dat fiind volumul copleșitor al noii cantități reziduale, se prea poate ca efectele de întunecare și frig să decurgă mai repede, dar estimez că cristalizarea (dacă-i putem spune așa, că numai cristale nu pot fi pe-acolo) acestei pături va dura și ea minim 3-6 luni, iar efectele maxime de frig să se resimtă tot de anul viitor încolo, sau măcar din iarnă, ceea ce este și mai și pentru noi, aici în emisfera nordică.
Atunci când pătura de praf va înconjura toată atmosfera, ea se va afla la o altitudine de maxim 20-25 de mii de metri, și considerând valoarea fixă de 20 de kilometri, suprafața ocupată de cei 18000 de kilometri cubi de praf va corespunde unei sfere inspirate de un cerc cu diametrul de 20+20+diametrul Pământului, sau raza+20, și dacă aplicăm formula cu 4*Pi R Pătrat, am avea cam 4*3.141592 * 6391 la pătrat, aria sferei formate de pătura aceasta, nu cu mult mai mult decât cele circa 510 milioane de kilometri pătrați ai Pământului, vreo 513 271 800 de kilometri pătrați, și atunci mai rămâne grosimea păturii, ca să umple cei 18000 kilometri cubi de murdărie, deci cam 3 centimetri și jumătate grosime dacă ar acoperi uniform troposfera terestră la o altitudine de 20 de kilometri.
-Bine elaborat... Și totuși, trei centimetri și jumătate de cenușă NU mi se par mare lucru! mai comentează Anfisonio.
-Însă chiar sunt! Deși pătura aceasta va fi mult mai subțire decât un strat de nori obișnuit, va fi și mult mai opacă, va avea efectul unui strat permanent de nori de ploaie de primăvară, mai negri, oricum nu prea albi, iar lumina solară va putea trece parțial prin această pătură, căci luminozitatea stelei noastre este foarte puternică, însă multe proprietăți ale acestei lumini vor fi barate de pătura de cenușă, care, cum am zis, va fi ca un strat neînduplecat de nori grei, care ne va acoperi mereu pe câțiva ani grei, ceea ce va duce la instalarea unui frig greu.
Legat de luminozitate, este adevărat că dacă facem un experiment cu un pahar de vin pe fundul căruia punem trei centimetri și jumătate de amestec de cenușă din sobă cu pământ din grădină (destul de realistă compoziția, ca densitate și consistență, comparativ cu ce tocmai a ajuns acum prin atomsfera Pământului), iar apoi ridicăm paharul spre becul aprins din tavan și încercăm să distingem lumina prin fundul paharului, NU vom reuși, pentru că este mizerie înăuntru; însă Soarele este mult mai luminos decât un bec ecologic din sufrageria unei vile sau chiar decât unul din tavanul de bord al unui avion, și deci o parte din lumină va trece, ba este chiar posibil să distingem discul solar, dar foarte greu, ca pe o minge murdară și abia observabilă într-o hazna.
Mai este și posibilitatea să existe perioade când stratul acesta este mai gros în unele părți ale Globului și mai subțire într-altele, ceea ce de asemenea va cauza o alternanță între zone mai agreabile și zone neo-glaciare. Iar în legătură cu grosimea universală a păturii în atmosferă, să calculăm și să vedem că pentru Tambora aceasta ar fi fost abia de câteva zecimi dintr-un singur milimetru, și totuși a fost atât de frig prin 1816, iar acum vom avea o medie de 35 de astfel de milimetri, sau de o sută de ori mai mult! Oare cât de frig va fi acum?
-Până una-alta, zice Telesforo, se pare că furtunile de acomodare a Pământului cu noua situație nu se potolesc prea curând. Însă ritmul nostru de obișnuință cu viața de aici și, mai ales, faptul că ne avem unii pe ceilalți și comunicăm în acest spațiu restricționat ne dau putere și încredere ca să rezistăm cel puțin încă o lună aici sus, poate și ceva mai mult! Ne descoperim astfel chiar puteri nemaibănuite înainte.
-Dar comunicații radio cu Pământul ați mai reușit să stabiliți? e curios Vanderborg.
-Am mai prins câteva informații disparate în prima și, chiar în mai mică măsură, într-a doua zi, apoi nimic, deși încercăm constant. Multă liniște acolo jos!
-Credeți că din opt miliarde de oameni, măcar 80 de milioane se poate să mai fie vii?
-M-aș îndoi până și de asta, zice Adelchi iar. Știți voi, din informațiile acelea, unele lucruri vi le-am ascuns până acum înadins, ca să fim cu toții suficient de pregătiți și adaptați sufletește încât să primim cu bine duritatea informațională. Ca de pildă, la sfârșitul primei zile, niște militari de telecomunicație din Taiwan, care erau la bordul unui submarin aproape de Strâmtoarea Bering, ne-au transmis niște informații cum că, 99% probabil, 90% dintre oameni au ajuns deja la Ceruri. Asta abia în prima zi!
Iar a doua zi, am stabilit o scurtă legătură radio cu Antarctica, chiar cu Stațiunea Scott-Amundsen, și oamenii de acolo spuneau că undele de șoc ajunse la ei au cauzat multe inundații pe continent, că ghețarii se rup încontinuu, și că este o chestiune de ore până când și ei vor fi luați de ape, plus că apăruseră și pe-acolo furtuni cu fulgere și temperatura crescuse enorm (meteorologic, eminamente imposibil până atunci tot tămbălăul acesta), și nu mai aveau nici ei nicio știre de la colegii din celelalte stațiuni antarctice, în schimb aflaseră la rândul lor câte ceva despre situația de pe restul mapamondului și concluzia de ansamblu era că nicio țară nu mai are instituțiile principale funcționale! Așadar, domnilor, noi CE să înțelegem de aici?
-Să nu fim acuma nici noi atât de pesimiști și de pripiți. Poate că o sumedenie de oameni au scăpat adăpostiți pe sub dâmburi, sau în buncărele de siguranță, ori chiar pe sub molozuri, poate că ploile și fulgerele nu sunt chiar atât de severe și frigul cel mare nu se instalează atât de repede, oamenii din ținuturi extreme precum siberienii, eschimoșii (și i-aș pune aici și pe băștinașii Maori) și alții poate că au rezistat și ei cu circumstanțe atenuante. E drept că în mod sigur cutremurele provocate de tot haosul exploziv și undo-șocant trebuie să fi generat valuri tsunami, dar din nou, la cât de mult pământ au continentele noastre, trebuie să mai existe măcar câțiva semeni supraviețuitori. Și chiar și aici prin aer, mai ales că tehnologia noastră nu este unicat, cum mai spuneam, poate că vom întâlni alți oameni zburători ca noi, cu care să vorbim!
-Dar de ce nu am întâlnit pe nimeni până acum?
-Stai că nici noi nu ne-am învârtit chiar foarte mult prin toată atmosfera terestră, plus că sunt atâtea altitudini posibile și volumul atmosferei este atât de mare. Este posibil să mai fie zeci de alte aeronave de salvare și noi încă să nu fi dat de ele. Recunosc că până astăzi nici nu am încercat să contactez frecvențele radio specifice aerului și atmosferei superioare (aparate militare), m-am axat pe sol. Însă bună idee, de-acum este cazul să încercăm cu aerospațialul!
-Măi tată, și totuși ce viață... Abia celebraserăm în februarie 2023 borna de 8 miliarde de oameni pe Worldometers, ne bucuram nevoie mare că s-a mai potolit și virusul cu coroniță și că nu mai sunt nici vești de război, ne-am trăit câteva luni viața din nou frumos, din plin, cu focus pe progresul tehnologic și pe planurile noastre... și acum, asta! Măi, măi, măi...
-Dar măcar Druzienii or fi reușit cât de cât să modifice parametrii de mișcare terestră, așa cum își doreau? Ce urmare a avut Explozia asupra rotației, revoluției și axei terestre?
-Rămâne să aflăm precis! Cu toate acestea, din cum observ până acum că se desfășoară mișcarea Soarelui și a Pământului, nu pare să se fi modificat ritmul de variație zi-noapte. Este adevărat și că modificările, dacă au loc, nu se definitivează pe loc, totuși numărul de zile trecute până acum trebuia să fie suficient de sugestiv, și dincolo de turbulențele de dedesubt, regulile legate de durata zilei și a nopții și evoluția deplasării Pământului împrejurul Soarelui mi se par aceleași ca înainte. De fapt, sunt destul de sigur că NU am remarcat modificări! Dar ar trebui cumva să aflăm mai multe, și dintr-alte surse... Eu m-am dotat științific aici cu instrumente, noi cu toții avem o cultură și investigăm fenomenele din jurul nostru ca să le înțelegem cât putem, dar mai avem nevoie și de ceilalți!
Anfisonio cască plictisit și zice:
-Eu nici măcar nu știu în ce zi din calendar mai suntem, nu am numărat de câte ori a trecut Soarele peste noi pe sus decând suntem aici. Are cineva idee ce dată este astăzi?
-3 iunie. Pe 23 mai am plecat!
-Știți voi, eu v-o zic cinstit pe față: aș prefera să mor aici, sub cerul cu soare și stele, decât să o fac în hruba aia geroasă de dedesubt. Nu vreau să mai văd Pământul așa cum a ajuns el acum, înghețat sub o plapumă de prostie cenușie!
-Băi Anfisonio, zice atunci comandantul Adelchi, la asta am două vorbe importante să îți spun:
1. Să NU făptuiești împotriva propriei conștiințe!
2. NU lăsa deznădejdea să te cuprindă!
Nu avem voie să ne pierdem controlul și speranța în viitor și nici să ne degradăm starea de spirit în echipă. Am fost cu toții educați și formați ca oameni puternici și cu multe capabilități, cărora trebuie să le rămânem fideli. Noi aici pe aeronavă suntem ca o mâncare de legume puse la fiert într-o oală sub presiune, întocmai ca soldații de diferite origini pământene care erau în Legiunea Străină Franceză, și suntem datori să cooperăm emoțional și să ne susținem necondiționat în echipă cu toții. Suntem CAMARAZI!
Ca atare, ne vom păstra o stare de spirit elevată și definită de încredere în viitor, în puterile care ne sunt date și în pregătirea noastră de a primi ce ni se rânduiește, în timp ce luptăm pentru viață. Vom merge toți jos pe Pământ, la clipa potrivită pentru întoarcere!
Și legat de materia de prostie cenușie de mai devreme, dacă aceasta va răci toată planeta, o dată ce fenomenele meteorologice recalcitrante se potolesc, în fapt nici nu mai are prea mare importanță dacă aterizăm în Siberia sau dacă ne ducem într-altă parte, inclusiv înapoi în Italia. Iată, putem chiar și la Palermo să ne întoarcem pe Pământ!
Și chiar așa: eu propun să aterizăm chiar în Palermo. Vom merge la originea exploziei și vom vedea rămășițele înghețate ale cauzei pribegiei noastre planetare și-a devastării istorice la care am fost supuși. Să supunem la vot și să ziceți dacă sunteți de acord să coborâm până la urmă la Palermo!
Aproape toți din avion votează pentru Palermo, în afară de Anfisonio și de Uribaldo, care sunt sceptici. Nu va fi însă o întoarcere imediată, ci doar planificată, căci ei mai au de stat minim o lună sus, iar decizia se ia după principiul „Majoritatea decide și minoritatea se supune”.
În săptămânile următoare, membrii echipei își dozează zdravăn rațiile de mâncare, stabilesc recorduri de post și abstinență, ajungând chiar și la 5-6 zile de post negru sau 10-12 de stat nemâncat consecutive, parlamentează și vorbesc despre viață și viitor. La urmă, șederea lor depășește patruzeci de zile în cercul de deasupra Siberiei, la răsărit de Munții Urali. Și miercurea de 5 iulie 2023 este ziua 43.
În dimineața de 5 iulie, comandantul Adelchi le dă tuturor deșteptarea, iar după înviorare, el anunță:
-Mâine sau cel târziu poimâine, de îndată ce ne vom fi convins de încetarea totală a fenomenelor atmosferice majore, vom pleca spre Palermo și vom ateriza. Majoritatea furtunilor și toate vârtejurile de nebulozitate din atmosfera euro-asiatică au trecut deja. În maxim 48 de ore vom coborî la loc în frumoasa, dar ghețuroasa noastră Italie!
-Tot la Palermo? face Anfisonio ofuscat.
-Anfisonio, dacă mai comentezi, îți pun chiar ție maneta avionului în mână și te las să scoți aparatul din modul Pilot Automat și-apoi să ne duci unde s-o nimeri. Ce am stabilit la înțelegerea noastră de luna trecută rămâne bun stabilit, acum pătura de cenușă și moloz care a fost degajată sus în aer acoperă atmosfera inferioară în proporție de peste 98%, la altitudini cuprinse între 15 și 17 kilometri, și are aproape patru centimetri grosime, frigul este acum peste tot pe planetă și, nemaiavând mare importanță unde aterizăm sub aspectul temperaturii, mergem direct în inima problemei și vom cerceta, pe cât posibil în costumele noastre anti-frig, semnele și resturile cataclismului palermitan, ca măcar acum, cu întârziere, să înțelegem lucruri.
-Dar care să fie acum temperatura medie pe tot globul? întreabă Telesforo curios. Avem și zone cu temperaturi pozitive măcar în Africa, nu?
-Nu, la acest moment temperaturile au coborât sub zero peste tot. În zona tropical-ecuatorială praful tinde să fie mai subțire, iar faptul că Soarele luminează mai intens deasupra acelor zone ale Globului contează de asemenea și temperaturile sunt mai mari decât la Paralela 45 sau decât pe la Poli, în conformitate cu datele transmise de senzorii termici de la distanță ai avionului, care au sondat constant zona inferioară a atmosferei în aceste peste șase săptămâni. Acum temperatura medie zilnică la Ecuator este de -8 grade Celsius, iar în aria tropicală a Saharei, unde recent a fost și Solstițiul, sunt cam -5, fiind cel mai cald loc de pe Pământ la ora aceasta. Despre părțile Europei, sondorii noștri meteorologici ne garantează însă un ger universal valabil, toate temperaturile de acolo sunt sub -10 grade, iar variațiile termice zi-noapte s-au mai redus pentru zonele ecuatoriale și temperate, în schimb pe la Polul Sud, unde oricum este acum iarnă polară, temperatura a ajuns la trei cifre sub zero.
-Adică -3 grade? Dar atunci nu înțeleg... e cald rău acolo! trage iarăși Anfisonio cu bâta în baltă.
-Anfisonio, învață să respecți adevărul aritmetic în viață, te va ajuta nespus de mult. „Trei cifre sub zero” înseamnă de fapt că, în premieră istorică de când există tehnici de măsurare a temperaturii, Polul Sud a ajuns la minus 100 sau mai jos! -115, -120 conform estimărilor făcute de aeronava noastră. Ca să fim însă mai siguri, ar trebui să ajungem acolo și să folosim și alte instrumente, inclusiv cu ajutorul altor supraviețuitori care sunt și specializați în viața polară, și momentan nu cunoaștem pe nimeni.
-Mai rău decât pe Marte! zice Uribaldo deprimat.
-Nu chiar, temperatura medie pe planeta Marte este pe la minus 67 de grade Celsius, iar deocamdată, fără a se fi încă ajuns la minimul situației, media generală termică diurnă pe Terra este de -30.
-Dar prin Palermo ce să ne așteptăm să vedem? întreabă și Ewald Wagnerborg curios.
-O medie termică de -15 spre -18 grade Celsius pe zi și multă zăpadă. După explozia și undele de șoc inițiale, din norii imenși care s-au format inclusiv cu apa evaporată forțat au căzut precipitații abundente, care, pe fondul răcirii accelerate cauzate de imensa pătură de praf care a acoperit progresiv planeta (mai groasă deasupra Europei și Africii la început, apoi s-a subțiat treptat pe măsură ce s-a distribuit prin toată stratosfera inferioară și-apoi troposfera superioară), s-au transformat în ninsoare, așa încât acum și Deșertul Sahara este acoperit de o peliculă de zăpadă.
-Interesant... Zăpadă în Sahara... Adevărul e că, cu toată razna încălzirii globale de după anul 2000, am mai auzit câteodată despre zăpadă în Sahara sau la saudiți, dar era doar ceva câte puțin, în 2007 și 2018, nu la un nivel universalizat ca acuma. Cred că nu greșesc dacă spun acum „și la saudiți”.
-Nu, zăpada a căzut pe largi părți din toată zona terestră a planetei, adică neacoperită de ape, căci au existat și suprafețe inundate, care acum sunt acoperite de gheață. Vom intra în detaliile efectelor mai încolo. Și ar fi interesant să stabilim și dacă sunt schimbări în rotația și revoluția cu înclinație axială a Planetei, și cât sunt ele (deși acum pot să spun sigur că vara decurge tot după regulile de dinainte). Însă nava noastră NU are toate resursele ca să aflăm și asta! Dacă am întâlni alți oameni...
-Atunci, să mai încercăm comunicațiile radio, poate prindem pe cineva!
Mai târziu în cursul zilei, Telesforo cercetează spațiul atmosferic cu unde radio și deodată exclamă:
-Băieți, veniți aici! Tocmai am dat de cineva prin radio!
-Unde? De cine?
-Am interceptat niște oameni dintr-un avion militar și un balon meteorologic, pe la 25-30 de kilometri altitudine, adică tot cam atât sub noi. Sunt cel puțin 40 de persoane în cele două aparate. NU suntem singuri! Să ne bucurăm!
-Cine sunt ei? De unde sunt și ce zic? Și comandantul Adelchi intră și el în funcțiune la aparatele radio din cabină.
Balonul meteorologic era de origine americană și personalul din el se baricadase acolo la minut în după-amiaza cataclismului, iar avionul, originar din China, avea la bord soldați și cercetători științifici, plus câțiva oameni de televiziune, din mai multe țări asiatice și unii europeni, precum doi lituanieni, un polonez și un olandez.
Comandantul încearcă să vorbească mai întâi cu Balonul:
-Mayday! Mayday!
Cei de la centrul de comandă balonat cârâie în aparat.
-Azi parcă ziceai că e 5 iulie? gâgâie Anfisonio.
-Da, suntem în iulie.
-Și atunci de ce zici mayday? N-ar fi mai bine Julyday?
-Recepție! Aici Adelchi-B44, strigă comandantul la aparat, fără să îl mai ia în seamă pe Anfisonio.
-Cine sunteți?
-Un grup de soldați cercetători italieni. Voi cine sunteți?
-Membri ai Asociației Naționale de Meteorologie din Statele Unite ale Americii!
-Câți sunteți la bord și de câte zile stați în aer?
-28 de colegi de departament, suntem aici din ziua tragediei, am izbutit să decolăm aproape în ultimele momente înainte ca prima undă de șoc să lovească în Coasta de Est a Americii. A fost o catastrofă cu pierderi ireversibile.
Adelchi și șeful balonului își împărtășesc niște informații importante, iar înainte ca Pilotul comandant să treacă mai departe la dialogul cu Asia, el ține să le împărtășească lor săi mai multe chestiuni:
-Acum situația este și mai clară și știm mai bine ce avem de făcut mai departe. Colegii noștri de supraviețuire de pe balonul meteorologic american tocmai ne deschid nouă capul în alte privințe cruciale!
-Cum așa?
-Ascultați aici la mine: întâi de toate, trebuie să fim conștienți că noi, omenirea, nu am dispărut cu totul, mai suntem și aici în aer, și sub păturile obscure de dedesubt, însă viața nu va mai fi aceeași și nici nu mai suntem la fel de mulți ca înainte, aceasta este sigur. În principiu, cam 99,7% din populația planetei s-a „topit”, cel puțin precum se știe acuma! Populația supraviețuitoare totală este de maxim 25 de milioane, și acela un număr optimist și foarte sigur exagerat! Înseamnă că am călătorit demografic în timp cu circa patru milenii, dacă nu mai mult, în măsura în care mă pricep la istoria populațională a planetei. De asemenea, noua eră glaciară este o realitate evidentă dedesubt!
-În sfârșit, acum avem mult mai mult loc unii de alții! ricanează Anfisonio, dar nimeni nu îi face jocul.
-Majoritatea supraviețuitorilor sunt exact în acele regiuni planetare mai mul sau mai puțin echidistante, și suficient de îndepărtate, față de epicentrul de la Palermo, adică tocmai pe unde vă spuneam eu mai demult că sunt pământuri tare... „optimiste”, prin unele insule neinundate ale Oceaniei, sudul Australiei, Noua Zeelandă. sudul extrem americano-african, Orientul Extrem siberian, Alaska... De asemenea, pâlcuri din China de Est, din India, care erau oricum cele mai populale țări; în fapt, circa 60% dintre supraviețuitori sunt în China și India. Din Statele Unite iarăși avem cam 10-15 procente din oamenii care sunt acum. Cei care s-au salvat au făcut-o fie în buncăre (dar și acelea au fost suficient de protectoare doar în proporție de 30-50 la sută, nota bene), fie în zone mai înalte de relief, sau mai greu accesibile, astupați la adăpost față de pământul și molozul de la undele de șoc și față de furtini și precipitații, fie (destul de puțini, e drept) ca noi, pe calea aerului! În afară de oamenii pe care îi întâlnim astăzi mai sunt prin atmosferă și alte dispozitive zburătoare cu oameni.
-Și desigur Stația Spațială Internațională! zice Telesforo.
-Desigur. Acum, cât privește tehnica omenirii, este lesne de înțeles că majoritatea realizărilor, construcțiilor..., ca să nu zic mai multe, au fost pustiite, însă din fericire s-au păstrat unele focare tehnologice, inclusiv în format digital, precum lanțuri de computere, tehnologii cloud, biblioteci digitale, laboratoare științifice... Nici nu s-au făcut încă multe descoperiri printre dărâmăturile civilizației, ca să vedem totuși dacă s-a salvat și altceva. Cu siguranță mai urmează să redescoperim planeta și să vedem ce a rămas sub acoperământul dezastrului. La sol echipele bine înfofolite de salvatori fac misiuni de salvare printre ghețari și zăpezi, și încă se descoperă oameni în viață și mostre de civilizație care au scăpat. În afară de asta, noi am învățat deja bine ce înseamnă un ciclu evolutiv al umanității, iar pentru asta ar trebui să ne fie puțin mai ușor să ne reluăm viața, fie și în aceste condiții noi, și să continuăm fără să avem nevoie de acele 4000 de ani de defazaj populațional despre care vorbeam mai devreme, mai ales pe planul recuperării civilizației și-a tehnologiei. Din datele de până acum, s-au păstrat elemente din toate mijloacele moderne de transport, ne mai putem teleghida multitudinea de sonde și de sateliți... dar cu siguranță suntem mult, mult mai puțini și avem mai puține case, aparate și mașini!
-Dar rotația Pământului? întreabă Vamborg. Americanii de pe Balon știu mai multe despre druzieni și ce-au reușit concret aceștia să modifice în comportamentul astronomic al Pământului? Adică pe șleau, cât rost a avut ce-au făcut, au reușit ceva sau nu au reușit?
-Eh, aici vine partea foarte interesantă! Oamenii de pe balon comunică și ei sistematic cu alți supraviețuitori din domeniile științifice, iar estimările observațiilor de până acum arată așa:
a) La partea cu lungimea zilei terestre, avem într-adevăr niște modificări ale duratei zilei solare, aceea cu 24 de ore, care are câteva secunde în plus în ianuarie și-n minus în iulie - s-a mai restrâns intervalul de variație, dar nici vorbă să se uniformizeze totul, lungirile și scurtările zilei solare sunt de maxim 15-20 de milisecunde, oricum este remarcabil că au reușit și asta! Pentru comparație, marele cutremur asiatic cu tsunami de la Crăciunul din 2004 abia a reușit să afecteze ziua cu câteva microsecunde.
b) Ziua de rotație a Pământului în jurul propriei axe, cea cu 23 de ore și 56 de minute, s-a lungit cu circa două secunde și jumătate, adică 23h 56min și 6.5 secunde pe locul celor patru secunde precedente, dar evident, NU s-a ajuns la cele 24 de ore dorite nici aici. Repet însă, este de remarcat și uimitor că au putut face și asta! Alte catastrofe din istorie nu au schimbat nici acest parametru așa.
c) Durata mișcării de revoluție a Pământului, adică drumul nostru în jurul Soarelui, cu cele două variante de 365 de zile și 5 sau 6 ore, rămâne tot pe-acolo, deși s-au depistat deja prognosticuri de modificare - precum vreo 30 de secunde în minus, pentru anul acesta, la durata de revoluție siderală de 365z 5h 48min 46s (devenită 16s) la anul tropical, cu posibilitatea să mai scadă până la unul-două minute în următorii cinci ani, dar mai mult, semnificativ, nu; iar anul sideral, cel cu 365z 6h 9min 10s, acela, culmea, se mai lungește circa patruzeci de secunde anul acesta în loc să scadă, iar în 10 ani câștigul total poate fi de un minut jumătate până la unu și 40 de secunde, se miră și cercetătorii și nu le este clar de ce, dacă un an se lungește, celălalt scade, încă mai investighează și ei; însă, desigur, și aici druzienii rămân departe de scopul propus, căci ei doreau ca ambele aceste variante de an să ajungă la exact 364 de zile solare de 24 de ore fix, ca să dispară diferența de zile ale săptămânii din calendare și 29 februarie.
Iar pe cât privește distanța Pământ-Soare și conturul eliptic al orbitei, legate de viteza de revoluție, schimbările de aici există, dar iarăși zic, nu sunt la nivelul căutat de dușmanii noștri druzieni - vechile viteze orbitale ale Pământului pentru anul tropical și, respectiv, cel sideral, erau ambele pe la 29 de kilometri și 784-785-786 de metri pe secundă în medie, cu o diferență mică de vreun metru, dată de duratele ușor diferite ale celor două tipuri de an, pe când acum viteza tropicală a câștigat circa un metru și 10 centimetri, iar cea siderală a pierdut cam 1.85 metri, pe secundă, evident. Distanța noastră de la Soare se restrânge și ea în variație, din nou definitivarea efectelor ține câțiva ani, până astăzi nu s-a consumat totul, dar vorbim de maxim 5-7 mii de kilometri în minus la afeliu și 4500-6000 în plus la periheliu, diferențe a căror sumă rămâne departe de a înghiți cele circa cinci milioane de kilometri variație de distanță, care ne împiedicau Orbita de la a fi perfect rotundă. Deci vom rămâne cu o diferență de apropiere de Soare de-a lungul anotimpurilor, ceea ce se schimbă tot nu corespunde perfect cu ce au vrut ei.
d) Înclinația axială a Planetei nu mai este nici ea identică cu cea dinainte, unde media era pe la 23 de grade și 26 de minute. A scăzut cu niște minute, dar tot peste 23 de grade a rămas, adică astăzi ea este de 23 de grade și 10 minute aproximativ, se va mai modifica până în 2024-2025, ca urmare a deranjului cauzat de Explozie, dar se calculează că va rămâne în zona de 23 de grade, eventual 22 și 50 și ceva de minute. Se știe că, în modelul matematic, de-a lungul a 41 de mii de ani, înclinația descrește de la 24 de grade și jumătate către 22,1 grade, și că eram oricum în scădere, iar acum i s-a imprimat o scădere suplimentară de 16 minute cu posibilitatea să atingă 30 în maxim doi ani, dar nu putem discuta despre anihilarea acesteia. Deci rămânem cu anotimpurile, cu o diferență minoră în variația lor, dacă facem abstracție de anii aceștia de frig în care vom avea echivalentul unei ierni nucleare universale. În concluzie, și de data aceasta, pentru druzieni, punct ochit, punct zdrobit! Nu le-a ieșit nici schema asta.
Astfel, ca să sumarizăm efectele asupra astrofizicii Pământului, oamenii ăștia chiar că au făcut degeaba tot ce au făcut! Nu au reușit mare brânză, nu au atins nicio țintă dintre cele propuse, în schimb ne-au distrus viața și civilizația! De acum, va trebui să fim supraviețuitorii puternici ai Noii Istorii. Că tot se tot vorbea despre o Nouă Ordine Mondială, druzienii tocmai ne-au aranjat-o de numa-numa; ordinea cea nouă o vom face de-acum noi, cele câteva zeci de milioane (dacă mai suntem) care am ieșit din cotitura aceasta istorică. Însă mai trebuie să știm un lucru: pericolul druzian nu a trecut!
-Cum așa?
-Druzienii sunt și ei cu toții în viață, o parte adăpostiți din timp tot printr-un buncăr al lor, sau mai multe, sau ce au ei, iar ceilalți, care au fost mai implicați în săvârșirea exploziei, au zburat de asemenea în spațiu cu o navetă specială de-a lor, și nici mai mult, nici mai puțin, au urmărit de acolo în timp real opera lor cu ciuperca și-au văzut tot ce s-a petrecut! Sunt și acum acolo sus, dincolo de ISS, undeva prin exosferă sau chiar în vidul cosmic, că s-au pus din timp la o distanță de siguranță, mult mai mare decât ale noastre (minim 650-700 km), încă dinainte de data exploziei, pe care au pre-programat-o și au teleghidat-o din aer, oamenii de pe balon și informatorii lor din alte aparate zburătoare au documentat fenomenul. Se pare că și druzienii au realizat că nu au reușit să devieze Planeta la mișcările dorite de ei și se crede că vor să încerce iar!
-Aoleu! Să nu care cumva... Dacă-i pe-așa, mai bine rămânem aici sus și nu mai aterizăm nici noi nicăieri! cârâie iarăși Anfisonio.
-Sau poate că următoarea lor încercare ne „vaporizează” și pe noi.
-Dar oare ei mai au vreo tehnologie?... Nu și le-au distrus și pe-ale lor? Sau te pomenești că naveta aia mitologică cu care ei, chipurile, plutesc acum acolo sus, este vreo Arcă a lui TermiNoe... pardon, am vrut să spun TERMINATOR, Noe în variantă druziană, unde au ei tot ce le trebuie.
-Să nu ne pierdem calmul! Deocamdată sunt doar zvonuri. Noi acum suntem cu toții foarte vigilenți, tehnologiile noastre supraviețuitoare sunt destul de bune și vom pre-detecta ulterioare tentative, vom avea grijă de tehnologii și de semnele pe care le primim și vom fi pregătiți să urcăm înapoi în spațiu la primul semn de recidivă din partea lor. Și la o distanță superioară celei de acum! Haidem mai bine să ne gândim la regimul termic care ne așteaptă jos înapoi pe Pământ și, de ce nu, la posibilitatea de regăsire a oamenilor noștri rămași acolo, poate că unii dintre ei au șansa să mai fie în viață.
Una dintre sursele americanilor noștri a calculat că din 8 miliarde de oameni am rămas vreo douăzeci de milioane, răspândiți pe un teritoriu total de 177 de milioane de kilometri pătrați, plus că două dintre cele 179 de milioane de kmp din vechea suprafață terestră de sol au fost inundate (valuri tsunami de până la 100-120 de metri, apoi creșterea nivelului lacustro-maritim-oceanic, mai ales la precipitațiile diluviene inițiale, când norii din atmosferă s-au vărsat înapoi jos înainte de îngheț), și că acum acele zone sunt sub ghețari. Și că sunt destule ghețuri și zăpezi depuse și în rest. Pentru astăzi, 5 iulie, ia ghiciți ce date meteo pentru Palermo le-a furnizat lor stația la bordul balonului meteorologic!
-Cât?
-Maxima de -31 de grade Celsius, strat de zăpadă de 25-35 de centimetri la sol, strat de gheață de minim jumătate de metru care susține de dedesubt zăpada. O Antarctică în miniatură, în miez de vară!
-Poate nu i-ai auzit bine.
-Ba da, am fost foarte atent! Pentru mâine, vreau să ne pregătim cu toții costumele din cală. De asemenea, apreciez mult faptul că am consumat numai 30% din rezervele de hrană în decurs de aproape o lună și jumătate. Aceasta probează capacitatea noastră de supraviețuire în condiții grele!
-Eu aș fi preferat să decolăm ca să formăm o colonie pe Marte, nu se abține Anfisonio.
-Până într-acolo, să ne refacem pe alte baze tehnologice viața de aici! Și vom putea încerca și altă planetă.
-Eu tot nu pot să cred asta, răspunde Ewald Wagnerborg plesnindu-se peste urechi. Minus treizeci și cât ai zis că sunt la Palermo?!... În plină vară? Eu am locuit 15 ani la Palermo din 1998 în 2013, și nici măcar iarna nu am văzut vreo brumă de zăpadă pe-acolo barem. Iar acuma, în luna iulie...?
-Da. Ca să vezi unde s-a ajuns. Oricum ajungem și noi zilele următoare acolo și-o să strângem în pumni zăpada și gheața aia.
-Tare aș vrea să îl văd pe Adelchi cum mănâncă el și bea apă din zăpada aia în pumni, comentează Anfisonio răutăcios.
-O să vezi și-o să faci și tu la nevoie tot la fel, i-o întoarce comandantul.
-Așadar, să ne adunăm costumele de protecție anti-ger și să ne conservăm energia pentru mâine seară! O să fim iar acasă... acasă, în Italia. Dar oare mai avem casă? se întreabă Telesforo retoric.
-Locul unde am stat eu în Palermo era un fel de vilă scobită într-un deal, poate că a rezistat și acum, am putea chiar să ne adăpostim ca să ne găzduim acolo, revine Ewald Wagnerborg în discuție. Era un loc cu o răcoare foarte plăcută vara, iar iarna, chiar dacă nu era afară frig de zăpadă, totuși venea cam multă răcoare în oraș și casa ținea de căldură. Că deși cu toată încălzirea globală au mai existat în ăia 15 ani câteva episoade de frig mare prin partea continentală a Italiei, mai ales spre Nord, cu ger și oameni morți de frig, pe la Palermo... nimic! De pildă parcă prin februarie 2012. La Palermo erau +10 grade Celsius ziua, dar la mine în casă aveam lejer 20-22 fără artificii de încălzire. Iar în vara aceluiași an a fost caniculă de 39-41 la umbră prin Palermo, dar eu tot pe-alea 20-22 le aveam fără aparate de aer condiționat! Sper cu sinceritate să regăsim casa.
-Auziți, dar combustibilul pe care îl mai avem ne este suficient ca să aterizăm în condiții de siguranță la Palermo?
-Da, când vom ajunge acolo tot ne va mai rămâne 30% din capacitatea totală a rezervoarelor, neconsumată. Și în afară de aceasta, aeronava noastră mai are și un mod special de operare hibrid, în care să zboare activ către o destinație combinând consumul de combustibil cu o metodă de deplasare plană, automată, care să nu necesite consum de carburant, întocmai ca acum când ne rotim pe pilot automat. Un fel de „50 la sută zbor pe carburant, 50% fără”. Un avion cât se poate de deștept!
(Partea următoare:
https://mineapeter.blogspot.com/2022/07/marea-tramba-de-la-palermo-partea-5-cum.html
)
Comentarii
Trimiteți un comentariu