Luni, 20 mai 2002. Am plecat de la școală după-amiaza (NU chiul) și, nemergând direct acasă, m-am dus spre Pădurea Trivale - cred totuși să ne fi dat mai devreme drumul lunea aia. Am mai zis că pe 18 februarie 2001 fusesem la Grădina Zoologică a orașului, mergând adânc în pădure și văzând, la intersecția cu aleea Grădinii, cum șoseaua (DJ703E) se duce mai departe printre copaci. Și rămăsesem curios ce-o fi mai încolo. Acum voiam să văd, în sfârșit, singur, cu propriul organism, ce este dincolo. Era înnorat și cald, m-am dus cu ghiozdanul în spate. Nu țin minte să fi alergat, în perioada 2001-2004 am avut drumuri pe jos și la pas, și cu alergare, dar și așa se înțelege că trebuia să ajung acasă până la urmă, nu era de stat pur și simplu pe loc, în natură. Am trecut pe la Gura Trivăii ( așa se începe ), printre case, apoi am intrat sub copaci, am depășit Schitul mai încolo, urcând pe dalele pavate (pe care coborâsem pe 14 ianuarie 2002, seara pe întuneric, dinspre cartierul Tri

Aici am să unesc câteva drumuri care, efectiv pe jos, au avut mai puțini kilometri, luate parte în parte. Sâmbătă, 4 august 2018, am hotărât să merg a doua oară în viață la Ștefan cel Mare, luând autobuzul până acolo și apoi trecând pe jos prin zona Șelaru - Fierbinți de Dâmbovița, și înapoi peste câmp la Ștefan cel Mare, cu autobuzul înapoi la Pitești. Așa că în dimineața însorită am mers la Autogara de Sud din Pitești și-am luat mașina care merge hăt până la capătul județului la Ștefan cel Mare. M-am așezat la locul preferat ( la geam în spate, pe stânga ) și-am plecat din oraș prin Prundu, ieșind pe Autostradă (spre surprinderea mea) și intrând apoi pe primul pod, dintre kilometrii 103 și 102, pe la Oarja. După drumul oarecum cotitor printre casele orjene (cred că numai pe DJ503), tot pe drumul ăsta județean am făcut stânga spre Rociu, iar de-acolo se merge dreapta pe DC104 până în Gliganu de Jos, apoi înainte pe DJ659 pentru restul de drum până la Ștefan cel Mare, traversând p

Sâmbătă, 1 octombrie 2011, după ce în sâmbăta de dinainte fusesem prima dată în viața mea la Brașov, iar duminică și în Craiova, cu microbuzul, mi-am zis să mă duc din nou la Brașov și de-acolo, pe DN1, și la București, să umblu prin ambele orașe dorite și, prima dată în viață, să merg și pe drumul de la Brașov la București. Am mai zis că-mi dorisem de-a lungul timpului să ajung în Brașov, îmi fusese dor și de Bucureștiul natal, iar în 1998 și 2002-2003 fusesem în zona dintre Predeal și Sinaia, cu variații ale depărtării față de Brașov și de București pe-acolo. Iar acum, în 2011, călătoream propriu-zis pe la Brașov și voiam să merg pe tot DN1 până în București, într-o sâmbătă de 1 octombrie asemeni celei din 1994. Am plecat de acasă când încă era întuneric, se lumina puțin când eram pe drum. Microbuzul de la Autogara Sud Pitești pleca la 7 fără un sfert dimineața, din ce-mi aduc aminte, urma la 11 fără ceva să fie acolo; aveam de gând să mă mai plimb prin Brașov pe jos și-apoi, d

De data asta lăsăm încolo anii 2003 și 2004 și urcăm prin 2011, când am făcut o drumeție de după-amiază și de seară prin Poiana Lacului și Cerbu, atingând maxime noi de depărtare de Pitești pe șoselele spre Drăgășani și spre Craiova. Marți, 15 noiembrie 2011, în a doua parte a zilei, cu soare pe cer în partea de vest, am plecat de acasă pentru o drumeție care se depășească comuna Moșoaia și locul de după ea, unde ajunsesem pe 15 iunie 2009. Voiam să ajung pe jos mai departe de acolo, și să văd stâlpul de lângă Pitești de pe șoseaua spre Drăgășani cu ocazia asta, pe lângă vizitarea unor locuri noi. Cum mă duceam spre Trivale așa, m-am întâlnit cu un fost coleg de clasă din liceu, Marius, care m-a întrebat mirat dacă nu am cursuri, când i-am zis că merg la plimbare pe jos. Nu, nu mai aveam în ziua aia. Am urcat prin cartierul Trivale în soarele coborâtor al după-amiezei de noiembrie și, pas cu pas, vorba întâiului dascăl al patriei, am ajuns iar la ieșirea cu pădure, la borna cu „188

În luna mai 2004, amintindu-mi insistent  de drumul mare din luna iunie 2003 când alergasem pe Autostradă noaptea ca să văd furnalul de la Arpechim de departe, dinspre București, mi-am propus să mă duc din nou acolo, de astă dată și mai departe de kilometrul 95, să-l văd mai de departe. De astă dată plecam de acasă din Pitești, nu din Piscani, eram ceva mai aproape. În seara sâmbetei de 22 mai 2004, cu buletinul la mine ( noutate față de 2003 ), m-am furișat din casă, lăsând-o pe bunica la televizor, și am luat-o la alergare prin Pitești către extrema sud-estică a orașului, adică spre Prundu. Mai fusesem și în aprilie noaptea pe autostradă, dar acum voiam să ajung mai departe decât în 2003. Purtam barbă crescută la data aia, avusesem o dezvoltare fizică prematură între 11 și 14 ani. Am alergat așadar pe kilometrii dintre casă și capătul autostradist al Piteștiului, mai bând apă arteziană pe drum, firește. Bine că era furnalul aprins, că fără lumini nu avea sens drumeția asta no