Cică se face că, prin toamna anului 1982, Ceauşescu de un Nicolae şi Nicolae Ceauşescu şi-a propus, a ales şi a decis să întreprindă o vizită de pace şi prietenie prin câteva ţări emergente africane. Voia relaţii economice noi, avantajoase şi care să consolideze imaginea României de ţară socialistă puternică. Să vedem cu ce şoşele, cu ce momele şi cum s-a soldat aventura aceasta extracontinentală. 1. BENINUL Începe cu Beninul, o ţară vest-africană mare aproape cât jumătate din România cea strămoşească (ceea ce l-a şi încurajat, de altfel, pe Tovarăşul Carpatin în acest demers), şi are o întrevedere elocventă cu conducătorul Kérékou, un reputat marxist al locului. Ei se întâlnesc pe Muntele Sokbaro şi, cu sprijin logistic de la Bucureşti, discuţiile sunt transmise în direct la radio. Ţara se afla deja în epoca post-colonială, fiind independentă şi având de vreo şapte ani denumirea Benin, căci se numise Dahomey, iar mai înainte-vreme chiar „Regatul Dahomey”, şi cum acum avea un P

După două luni de amânări sistematice, fiind noi în vacanță în Săptămâna Luminată din cel de-al treilea an de după ultimul Paște sărbătorit pe 1 mai, mi-am făcut în sfârșit ceva mai mult curaj și-am hotărât să plec spre sud-vestul extrem al județului Argeș, recte-Polidecte pe DJ679, care se rupe la sud de Lunca Corbului. Prima dată voisem pe-acolo pe 28 februarie/1 martie (și-am renunțat), după aia ar fi fost de 7-8 Martie (am lăsat-o și pe-asta baltă), mai pe urmă, după ce-am terminat cu vacanța cealaltă pe care-am avut-o personal la serviciu anul ăsta, am mai „trântit” și-alte date de vineri-sâmbătă ca 29/30 martie, 5/6 aprilie, 19-20... și, în fine, mai rămăsese că de pe 30 aprilie plec în sfârșit, cu ocazia libertății prelungite din Săptămâna Luminată. De data asta, ăsta este un exemplu de drumeție trântită cu anticipare pe parcurs, și cu schimbare de plan. Planul inițial, dorit încă din februarie, fusese să ajung până în județul Olt, eventual să ating Teleormanul cu piciorul

Luni, 18 februarie 2019, o zi cu soare de primăvară emancipată pe-afară, fiind într-o perioadă liberă mai lungă, am dat drumul unei noi drumeții, uneia pe care o doream, anume să fac o dată în viață drumul pe jos din Pitești în Alexandria. În capitala județului „Dili-Dili-Teleorman”, mai fusesem o dată cu microbuzul în sâmbăta noroasă de 26 noiembrie 2011, ca să o vizitez, apoi într-altă sâmbătă, una de vară cu căldură mare (24 iunie 2017), când, după ce m-am întors cu microbuzul de la Drăgășani, unde fusesem pe jos în noaptea „ de Sânziene ”, am plecat cu alt microbuz la Alexandria, pentru că voiam să văd din autobuz câmpia dintre Alexandria și București. Dar cele două drumuri au diferit prin ceva: în 2011, după Costești, s-a mers până pe la Vulpești, unde este intersecția dintre DN65B (spre Roșiorii de Vede) și DJ504 care merge spre Alexandria și Giurgiu. Și mai departe pe acel DJ504 până la Alexandria, pe câtă vreme în 2017 s-a trecut prin Roșiori, unde mai fusesem pe jos cu o

De această dată drumeția este cea mai proaspătă, făcută pe 23 și 24 ianuarie 2019. Anul trecut pe 28 iulie, când mergeam prima dată pe jos până la Ștefan cel Mare, pe la mijlocul Șerbăneștilor din comuna Rociu, acolo unde avem 35 Ștefan cel Mare și „Negrași 17” și DJ659 cotește brusc la stânga, am văzut cum mai în față-dreapta pornește alt drum (DJ703B) la care e distanța 9   Costești și care-o ia spre apus peste câmp, și mi-am zis atunci că poate odată o să mă duc pe jos și pe-acolo, pe unde NU umblasem, ca să ajung iarăși prin Costești, pentru kilometrii noi de pe acest drumeag. Și pentru 23 ianuarie în 2019 am hotărât ca seara, după serviciu, să fac drumul ăsta pe jos, prin Șerbănești și Costești, chit că de la Costești la Pitești mai fusesem pe jos în 20-21 iulie anul trecut, ieșind pe după Bradu la dreapta peste câmp pe DJ659A care trece pe la Pârvu Roșu, și anticipând c-am să fiu înapoi spre dimineață acasă, joi, 24 ianuarie 2019. Că doar suntem liberi astăzi. Am făcut ruc

Aici eram în clasa a zecea, în noiembrie 2005, în perioada aceea cu greva, și într-o duminică seara avusesem o ceartă acasă, așa că luni, pe 14 noiembrie 2005, eram supărat. La Colegiul Brătianu, domnul profesor Florin Stana, care era și dirigintele nostru, a fost o vreme singurul care a ținut orele (de chimie), iar noi aveam în orar chimia lunea și joia. După ce am făcut ora asta în lunea aceea ( a doua săptămână de grevă), eu nu m-am dus direct acasă, ci am plecat pe jos prin oraș, cu tot cu ghiozdanul din spate. Trebuie c-am ajuns prin Craiovei ori Exercițiu, nu țin bine minte, dar în mod sigur prin Războieni, în sud-vestul orașului, de unde mai departe, dintre blocuri, se poate ieși într-un câmp mare de lângă Pitești, care duce spre groapa ecologică de gunoi ( avem așa ceva ) sau spre satul Basangești, și dacă mergi pe el spre sud treci și pe lângă Bradu. Era oarecum înnorat și eu, supărat pentru situația de acasă, voiam să ajung mai târziu, în orice caz întâi să umblu pe jos