(Sursa foto: https://pixabay.com/photos/milky-way-stars-night-sky-night-2695569/)
Stăteam și mă gândeam și la frumusețile Universului nostru, și la cât de greu se mișcă omenirea în general în ceea ce privește explorarea spațiului cosmic.
În așa-zisul secol al vitezei, noi de-abia am ajuns pe Lună de câteva ori, până în 1972 (eu cred că aselenizarea a fost autentică, până și în privința ei sunt dubii), iar de atunci, ciudat lucru, o jumătate de secol și... nimic. Abia ne câcâim pentru câteva sute de kilometri distanță până la ISS (vreo patru sute și ceva, ca să fim mai exacți, sau mai „specifici”, cum zice romgleza), iar anul trecut niște civili au făcut o scurtă excursie în spațiu - vorba vine în spațiu, de fapt tot prin atmosfera superioară a Pământului - și excursia era planificată să se depărteze de Pământ până la venerabila distanță de... 590 de kilometri!
De vreo 600 și ceva de ori mai aproape decât Luna. Sau mai jos decât „Radical din Lună” 😁😁. Mai vorbim despre plecatul pe Marte, care e de cel puțin 100 și ceva de ori mai departe de noi decât Luna, și se tot dau termene calendaristice din viitor la care să aibă loc asta - cum ar fi 2030, dacă zic bine. E așa de ușor să arunci o cifră oarecare, rotundă, din viitor! Mai bine ar fi să avem o dată concretă precum „Pe 8 martie 2024 este planificată prima expediție cu echipaj uman spre Marte. Cei 7 astronauți selectați au început deja pregătirile [...]”.
Iar dacă vorbim și despre vitezele aparatelor noastre în cosmos, și ele au rămas enervant de mici. Cu 15-20 de kilometri pe secundă, în spațiu NU faci o brânză foarte bună și gustoasă. Spațiul cosmic este CUMPLIT DE MARE - acolo „milioanele” și „miliardele” de kilometri sunt doar începutul distanțelor, partea cea mai mică, sau vârful aisbergului. De la un anumit punct încolo, distanțele sunt atât de mari că nici nu mai merge să te exprimi în kilometri, că ți s-ar încurca limba în „milioane de miliarde”, „miliarde de miliarde” și altele asemenea, chit că de pildă pentru miliardul de miliarde avem cuvântul „chintilion”, un 1 și 18 de zero. Folosim cuvinte precum an-lumină și parsec pentru marile distanțe din cosmos (pe care oricum nu le putem parcurge decât cel mult cu telescopul, și asta doar în mică măsură).
Anul-lumină este distanța pe care lumina o poate străbate într-un an întreg în spațiul gol (vid) din cosmos, în condițiile în care în fiecare secundă ea face cam 299 972 de kilometri (deci nu este chiar trei sute de mii, e un pic mai jos), iar dacă anul are pe la 31 de milioane și jumătate de secunde, atunci anul-lumină are circa 9.4 spre 9.5 mii de miliarde de kilometri (pardon, vreo 9 trilioane și jumătate). Iar parsecul are și el o definiție geometrică de genul „paralaxa unei secunde”, pe scurt are cam 3.26 ani-lumină sau vreo 30 de trilioane din acelea de kilometri. Imaginați-vă că Universul detectabil științific are câteva miliarde bune de parseci din aceștia!
https://ro.wikipedia.org/wiki/Parsec
Despre viteza luminii părerile sunt împărțite, în general se consideră că nu poate fi depășită, că pentru ca să o depășim ar trebui să avem masă „imaginară” (pătratul masei sau greutății noastre să fie număr negativ, cu minus în față) sau să călătorim „înapoi” în timp, sau să curbăm spațiul... ăsta din urmă e un concept mai complicat care se mai numește și „gaură de vierme”. Dar oricum suntem cu mult-mult sub viteza luminii!
De pildă, în anul 2006 a fost lansată o sondă spațială (fără niciun fel de echipaj uman) dinspre Pământ spre Pluto, pe nume New Horizons. A fost lansată în ianuarie 2006 și a ajuns pe la Pluto abia după vreo 9 ani și jumătate, în iulie 2015, după ce a mers prin spațiu, în general, cu vreo 16 sau 15 kilometri pe secundă, străbătând astfel cam 4-5 miliarde de kilometri (aproximativ a doua mia parte dintr-un an-lumină) în atâta amar de timp! Păi dacă o „simplă” sondă se mișcă atât de greu, o navetă cu oameni în ea cum ar merge?
https://www.bbc.com/future/article/20150809-how-fast-could-humans-travel-safely-through-space
Chiar și până la Marte, dacă ar fi, să zicem, vreo 80 de milioane de kilometri de mers, cu circa 16 kilometri pe secundă drumul până acolo ar dura două luni cu o bună aproximație. 5 milioane de secunde înseamnă aproape 2 luni: o zi are 86 400 de secunde și treizeci de zile au 2.592 milioane!
Iar după Soare, următoarea stea apropiată de noi se cheamă Proxima Centauri (cea mai aproape, din constelația Centaurului, unde centaurul era un animal mitologic de tipul „jumate om, jumate cal” 😃), aflată la aproximativ patruzeci de mii de miliarde de kilometri sau vreo 4 ani și câteva luni-lumină. La 16 km/s ar veni aproximativ 80 de mii de ani. Cu actuala tehnică de deplasare spațială... imposibil! 😞
Oamenii care vor merge vreodată pe Marte ar trebui să fie excelent pregătiți pentru statul foarte mult timp închiși în spații mici, între pereții navetei, cu resurse limitate de mâncare și băutură, să fie echipați și pentru condițiile friguroase și lipsite de aer normal de pe planeta Marte și, preferabil, să facă și drumul de întoarcere!
Ce-i drept, deși fizic nu prea suntem capabili să ajungem departe în Univers, putem să facem o analogie cu munca remote din zilele noastre și să ne gândim că tehnologia ne dă puterea să explorăm „remote” și spațiul cosmic! Cum? Prin... telescoape!
Telescoapele ne ajută să vedem obiecte aflate la mai multe zeci de ani-lumină depărtare și (mai cu greu, mai „în general”) chiar și galaxiile din jurul nostru, care pot fi și la milioane de ani-lumină din aceia, sau la niște „miliarde de miliarde” de kilometri! De exemplu la Galaxia Andromeda, care, dacă țin minte bine, e la vreo 2 milioane și jumătate de ani-lumină de noi, distanța asta exprimată în kilometri ar începe cu cifra 2 și ar avea în total 20 de cifre, adică „douăzeci și ceva de miliarde de miliarde”. Numai că puterea de observare a telescoapelor actuale are și ea destule limite, nu putem încă vedea nici prin ele chiar foarte-foarte mult din Univers, de pildă încă nu putem distinge nicio constelație de prin Galaxia Andromeda, doar un număr limitat de grupări stelare de la noi din Calea Lactee! Până vom fi capabili să vedem și stelele din alte galaxii, suntem liberi să ne imaginăm formele și denumirile lor, ca de pildă să zicem că în Andromeda ar exista o constelație în formă de... copil!
Cel mai puternic telescop documentat în vremea noastră este unul americănesc, al celor de la NASA, și i se spune Telescopul Spațial James Webb. Pentru moment, se pare că încă se pregătește să intre în plinătatea funcțiunilor sale; a fost lansat iarna trecută în decembrie. A fost proiectat să plutească prin spațiul cosmic la niște distanțe mai mari față de noi (între 250 și 832 de mii de kilometri), adică se află în spațiu „în toată regula”, departe de atmosfera noastră care îi poate strica vizibilitatea, și de obicei va sta mai departe de noi decât Luna 😊. Va putea să vadă foarte multe lucruri și să bată până departe!
https://en.wikipedia.org/wiki/James_Webb_Space_Telescope
Deocamdată, știința astronomică ne învață că mai există și alte planete în afara Sistemului nostru Solar, adică în afară de vecinătatea noastră cu Soarele. Mai sunt și alte stele cu planetele lor, până astăzi a fost dovedită existența a 5000 și ceva de astfel de planete străine, numite și „exoplanete”. An de an se descoperă lucruri noi! Iar în măsura în care telescoapele ne dau voie, se pot vedea detalii de pe ele. Dacă tot nu putem ajunge fizic acolo...
Iar conform cu proporțiile Universului, ne așteptăm ca planetele astea să se numere cu miliardele, miliardele și iar miliardele... doar că noi încă NU suntem capabili să vedem multe, tot din cauza tehnologiei încă înguste, va trebui să le descoperim progresiv. Și iarăși, se pune întrebarea câte din ele or fi capabile să susțină viața precum Pământul, sau dacă Pământul chiar este rânduit să fie unic în Univers. Și aici, putem să facem o cvasi-analogie între obiectele Universului (stele, planete, comete, asteroizi... miliarde de miliarde) și infinita mulțime a numerelor naturale (dacă ne plac aritmetica și numerele mari): așa cum numărul 2 este singurul număr prim par, așa și Pământul poate fi singura planetă cu viață inteligentă și oceane de apă lichidă!
Mă mai gândeam că pe viitor se vor mai îmbunătăți metodele de observare a lucrurilor din cosmos, nu doar prin telescoape, ci și omul de rând să poarte niște ochelari speciali pe care să și-i pună pe cap și cu care să exploreze spațiul în timp real, la diverse distanțe. Pentru asta ar trebui ca ochelarii să aibă încorporate niște „micro-telescoape” extrem de puternice, de unde să reglezi zoom-ul după bunul plac. Nici măcar undele radio (limitate și ele de viteza luminii) nu ne pot duce prea departe în timp scurt, dar puterea de observare telescopică, dacă o îmbunătățim cât mai mult, poate să ne ducă ochii mai departe, într-acel timp scurt!
Iar ca să facem aceste progrese ale cercetării frumuseților Universului în timp util, noi oamenii am face bine să investim mai mult în cercetarea astronomică, în loc să ne axăm pe cursa înarmărilor. Dacă din anul 1900 încoace, banii dați pe tehnica de război ar fi fost în schimb cheltuiți pe tehnologia aerospațială, în mod sigur astăzi am fi fost mai departe în explorarea spațiului cosmic, inclusiv cu vitezele navetelor spațiale și cu teoriile depășirii vitezei luminii. Și în primul rând cu forța telescoapelor, căci asta cred că ar fi prima care ne-ar ajuta să cunoaștem mai mult din Univers, fiind mai greu sau chiar MULT mai greu să ajungem departe fizic, cu sonde sau chiar în persoană. Una sunt Star Trek și Războiul Stelelor și alta ce putem să facem în realitatea cosmică!
***
Așadar, în loc să ne batem între noi prin războaie, de ce să nu cooperăm ca să descoperim mai mult din frumusețile spațiului cosmic?
Comentarii
Trimiteți un comentariu